Despina Neagoe s-a născut în 10 august 1962, în comuna Brebeni, judeţul Olt, dar a fost crescută în Timişoara de nişte rude. În 1984, a absolvit Facultatea de Filologie la Cluj, ca şefă de promoţie, cu diplomă de merit. În prezent este doctorandă la prof. Mircea Borcilă, cu teza “Media – o lume posibilă”. Între 1984 şi 1987 a predat limba şi literatura română în Câmpia Turzii. A publicat traduceri din literatura britanică şi americană în revistele Echinox şi Tribuna. A tradus volumul “Opere” al lui Edgar Allan Poe şi a realizat studii de autor din literatura clasică şi contemporană: Ion Creangă, Ştefan Bănulescu, Marin Preda, George Bălăiţă, John Fowles, în revista Steaua. A fost redactor la Radioteleviziunea Română, iniţial în Redacţia Tineret şi ulterior la Redacţia Actualităţi. Apoi, a ocupat funcţia de secretar general de redacţie la TVR Cluj şi de director MTP la Mediapro. A editat, produs, redactat, editat şi prezentat jurnalele de ştiri de la TVR, fiind apoi realizatorul emisiunii săptămânale “Reporter în anchetă”; realizator-prezentator al emisiunii de week-end “Întâlnirea de sâmbătă”; realizator de programe cu caracter documentar. În 1994 a primit premiul “Alexandru Stark” pentru cel mai bun documentar. În 1996 a fost expert guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului; între 1999 şi 2000 a ocupat funcţia de expert parlamentar la Biroul Parlamentar al chestorului Alexandru Lăpuşan, iar din 2000 până în prezent este purtător de cuvânt al Prefectului Judeţului Cluj. Activităţi conexe: preşedinte al Consiliului de Administraţie al CD Radio Napoca SA şi membru supleant în CA al Televiziunii Române. Este divorţată şi are un fiu în vârstă de 20 de ani, Andrei Toma Cotrău. Este fumătoare. Ah, şi era să uităm: începând de joi, noul purtător de cuvânt al Guvernului Adrian Năstase.
Rep.: Aveţi o imagine de apărat?
Despina Neagoe: Nu cred că imaginea se apără. Imaginea se construieşte. N-am fost niciodată pe poziţii defensive. Sunt Leu, sunt o luptătoare şi n-am ce apăra. Nu pun părerea în termeni de apărare şi atac. Aşa cum îţi construieşti destinul îţi construieşti şi imaginea. Decis, cu cap. Pe baza calităţilor pe care le ai trebuie să construieşti.
Rep.: Ce imagine a dumneavoastră percep cei din jur?
D.N.: Controversată.
Rep.: Care latură a vieţii dumneavoastră este cea mai controversată?
D.N.: Şi cea profesională, şi cea personală. Şi, sigur, cu cât sunt mai multe mistere, cu atât se interpretează mai mult, se fabulează şi se confabulează. Şi se exagerează proporţiile pentru că nu-i nimic extraordinar în viaţa mea personală, de femeie obişnuită care stă pe picioarele ei. Chiar aş spune că sunt conservatoare. În viaţa mea personală cel mai important e fiul meu şi rudele din Timişoara care m-au crescut – nu am părinţi.
Rep.: A fost complicat să fiţi şi mamă şi tată?
D.N.: Da, e destul de complicat. Nu spun că am reuşit să suplinesc ambele roluri. Cu siguranţă un bărbat i-ar fi dat altfel de învăţături. Dar nici nu l-am învăţat să gătească. Cred că ce am reuşit să îi transmit cel mai important a fost sistemul unei gândiri. Pe care probabil nu o va aplica în viaţă, dar şi-a însuşit-o. Cele trei valori după care l-am învăţat să se conducă sunt binele, adevărul şi frumosul. Iar lumea modernă nu a reuşit nici să le altereze, nici să le înlocuiască. L-am mai învăţat că cel mai bine este să fie liber.
Rep.: O învăţătură destul de avangardistă. Nu a confundat-o cu libertinismul, cu libertinajul?
D.N.: După ştiinţa mea, nu. Dar nu putem şti tot ce fac copiii noştri. Au viaţa lor şi eu comit foarte rar imixtiuni în viaţa lui. Ca să nu fac ce
mi-au făcut alţii şi nu mi-a plăcut. Sigur că îl mai dădăcesc şi îl mai pisălogesc, dar în limitele suportabilului. Nu-l asasinez. Îmi place că are principiile lui, gusturile lui, care nu coincid deloc cu ale mele. Nu e un luptător şi nu cred că are arme pentru izbânda afirmării profesionale.
Rep.: Care ar fi latura masculină din personalitatea dumneavoastră?
D.N.: În primul rând o voinţă şi o personalitate foarte puternice şi orgoliul.
Rep.: V-ar fi plăcut să fiţi bărbat?
D.N.: Da!
Rep.: Dacă aţi fi fost bărbat, ce tip de femeie v-ar fi plăcut?
D.N.: Eu.
Rep.: Nu aveţi nici un model feminin care să vă placă, pe care să-l admiraţi?
D.N.: Nu. Eventual, Barbara Walters.
Rep.: Când aţi divorţat şi de ce?
D.N.: Am divorţat când fiul meu avea doi ani. Acum împlineşte 21. Şi pentru că în ierarhia mea valoarea supremă este libertatea, independenţa, faptul că am fost privată de ea m-a condus spre divorţ. N-am găsit o formulă de parteneriat care să nu-mi subjuge libertatea. Cred că a fost de vină şi diferenţa de vârstă. Dacă bine ţin minte, erau 14 ani între noi. Fostul meu soţ e un om pe care îl respect şi îl admir foarte mult şi am rămas în relaţii amicale.
Rep.: Iar de atunci, pentru că probabil aveţi mulţi curtezani, nu aţi fost niciodată tentată să vă daţi mâna?
D.N.: Nu pot să spun că nu am ezitat şi că nu am fost pe punctul de a o face, dar nu a fost ceva destul de persuasiv. Rămân la ideea de parteneriat, cu şanse egale. Adică multă înţelegere şi susţinere reciprocă în proiecte care se dezvoltă, inevitabil, individual. Dacă ai susţinere în proiectul tău personal, e o treabă. Pe postul de slugă fără simbrie nu mă văd.
Rep.: E vorba de susţinere sau de acceptare, de susţinere pasivă?
D.N.: Dau şi solicit susţinere. Nu cred că sunt o fiinţă care trebuie tolerată. Toleranţa nu îmi ajunge.
Rep.: Ce v-a adus cele mai mari bucurii în viaţă: cariera sau viaţa personală?
D.N.: Viaţa profesională. Viaţa personală nu mi-a adus nici pe departe atâtea satisfacţii şi nici clipe de bucurie atât de intense. Plăcerile intelectuale sunt pe primul loc. Mai ales cele care ţin de orizontul cultural: lectura, artele vizuale.
Rep.: Aveţi vreun personaj livresc pe care vi l-aţi dori de bărbat?
D.N.: Ilie Moromete. “Moromeţii” e cartea mea de căpătâi, de recitire cum ar zice Nichita Stănescu. O recitesc anual. Dar nu l-am întâlnit pe Ilie Moromete printre bărbaţii contemporani. E o utopie. Deci nu am de gând să mă mărit. Nu caut în realitate proiecte visate. Sunt extraordinar de pragmatică şi realistă. Nu visez la Făt-Frumos pe cal alb. Nu a apărut încă un Moromete contemporan. Am nevoie de un bărbat inteligent şi temperamental ca şi mine.
Rep.: Este comunicarea cu politicienii diferită de comunicarea cu bărbaţii obişnuiţi?
D.N.: Nu cred că există diferenţe între profesii. Pentru că şi politicianul trebuie să fie un profesionist de carieră şi eu cred că cei pentru care lucrez sunt profesionişti. Şi nu profesia face diferenţa, ci calitatea umană. Deschiderea spre comunicare, transparenţa, flexibilitatea. Inevitabil, trebuie să te adaptezi când comunici cu cineva, pentru că nu vorbeşti la fel nici acasă cu bebeluşul personal, sau nu vorbim neologistic la piaţă, când ne cumpărăm zarzavaturi.
Rep.: Diplomaţia nu este o formă de compromis?
D.N.: Am refuzat toată viaţa compromisurile şi voi rămâne foarte fermă pe poziţia aceasta. Însă maleabilitate şi flexibilitate pentru a construi înţelegerea este altceva.
Rep.: Care ar fi cel mai mare compromis pe care nu l-aţi face?
D.N.: Nu aş face nici compromisuri mici. Nici nu-mi vine în cap vreun exemplu pentru că, în general, dacă sunt compromise valorile în care cred, eu mă extrag. Iar memoria este selectivă şi memoria mea selectează lucrurile care valorează. Sunt de memorat lucrurile valoroase, care duc spre ceva. Nu are rost să ne ocupăm viaţa şi gândirea cu mizerii. E un balast pe care eu refuz să-l car.
Rep.: Dintre oamenii politici, cine este fanul d-voastră, atât ca politician, cât şi ca şi bărbat?
D.N.: Ioan Rus.
Rep.: V-ar plăcea să faceţi politică?
D.N.: Nu, pentru că politica cere şi arta compromisului, deci cred că aş fi un eşec total. Mă simt foarte bine în pielea mea de comunicator.
Rep.: Dar comunicaţi ceea ce doreşte instituţia la care lucraţi…
D.N.: Sigur că, oficial, e transparenţa actului şi comunicarea cu cetăţenii, dar, hai să fim serioşi, cine lucrează în PR, în comunicare, este şi un bodyguard al declaraţiilor. Avem şi rolul de a proteja persoana pentru care lucrăm.
Rep.: Atunci, nu e diplomaţie, deci, compromis, o minciună mai elegantă?
D.N.: Hai să spunem că este orientarea comunicării spre anumiţi vectori. Nici nu cred în transparenţă totală. După mine este o utopie. Realitatea este atât de bogată încât nu te poţi lua la întrecere cu ea. Nu tot ceea ce se întâmplă într-o instituţie poate fi comunicat opiniei publice.
Rep.: Sunteţi şi ziaristă. Cum preia mass-media comunicările oficiale? Obiectiv, cu onestitate?
D.N.: De multe ori denaturat, din reavoinţă, din neînţelegere sau cu omisiuni. Pentru că cei care fac presă sunt şi ei oameni. Ei sunt un simptom dintre multele care diagnostichează societatea. La un moment dat, nici Parlamentul nu poate fi mai bun decât societatea noastră. Nici presa nu poate fi o emanaţie superioară oamenilor din care provine.
Rep.: Credeţi că ne merităm conducătorii?
D.N.: Din moment ce au fost aleşi, probabil că există oameni care consideră că sunt politicieni care merită şi ştiu să adopte legi…
A consemnat Liviu Alexa
