Cronica demimondenă
LITERELE LUI MESROP
La începutul secolului trecut, în anul 1915, în ceea ce se chema Armenia turcească, autorităţile Imperiului otoman au organizat un adevărat măcel: au fost omorîţi atunci peste un milion şi jumătate de armeni. Sunt, în istorie, momente pe care popoarele le uită cu greu sau nu le uită niciodată. Un cunoscut regizor şi scriitor, chiar dacă nu de largă respiraţie, Grigor Babaian, tipărea, într-un cotidian armean, în 1992, deci la aproape un secol şi după desprinderea de Uniunea Sovietică, un articol intitulat „Fiul «mîndrei» seminţii: Turcul”. Gîndurile lui Babaian pot nedumeri azi, cînd acalmia ideologică pare înţelepciune politică: „Turcul […] este fiul acelei mîndre seminţii care, fără să renunţe la vreuna din însuşirile sufletului său de lup sur, a băut sîngele nobil al străinilor. Nimeni nu-i învaţă pe copiii noştri să-l urască pe fiul acestei «mîndre» seminţii. Sentimentele pe care le avem faţă de turc se deşteaptă spontan”. Din întreg textul răzbate o ură nedusă pînă la capăt, sau, mai degrabă, tristeţea că poporul armean este obligat să urască. Retras în metaforă şi lacrimă, Grigor Babaian dă şi o de luat în seamă definiţie spiritului armean: „Noi, armenii, n-am avut niciodată intenţia de a nimici, fie cu sabia, fie izgonind pe alţii de un soi diferit, ceea ce nu constituie o virtute şi nici o superioritate a noastră, ci doar caracterul nostru: nu purtăm gena distrugerii în sîngele neamului”.
Fărîmiţat între Rusia, Turcia şi Persia, cu o scurtă perioadă de independenţă (pînă în 1921, cînd a fost din nou divizat), nevoit să se împrăştie în cele patru zări pentru a scăpa de „autonomia” asigurată de soviete, poporul armean a fost, multă vreme, unul fără de patrie. Apropierea de destinul evreilor se practică dar, cel puţin pentru ultimii zeci de ani, e irelevantă: armenii n-au avut, şi nici nu au, şansa poporului evreu. Între cele două războaie mondiale în oraşele româneşti erau destui armeni. Unii dintre cei mai de seamă oameni de cultură au fost la rîndul lor armeni. Enciclopedia „Minerva”, apărută la Cluj în 1929, dădea o definiţie superbă în simplitatea ei, definiţie care, pînă la capăt, ilustra modul în care poporul român îi percepea pe armeni: „Sunt înalţi, frumoşi, în special femeile. Muncitori şi inteligenţi, sunt comercianţi buni şi cinstiţi”.
Cum a reuşit să supravieţuiască acest popor, măcelărit, risipit, trecut prin toate vămile istoriei? În „Încercare în politropia omului şi a culturii”, Gabriel Liiceanu publica „Parabola alfabetului armean”. Cîteva rînduri despre faptul că în anul 406 un învăţat armean, Mesrop, a căpătat „sarcina stranie de a alcătui sistemul grafic al limbii poporului său. […] Iar armenii – continuă Gabriel Liiceanu – dincolo de fiinţa lor istorică atît de instabilă, s-au grăbit să existe, dar nu invocînd probe ale străvechimii, deşi ar fi putut-o face. Nu simpla persistenţă în istorie avea să le confere dreptul acela mai înalt de a exista, ci abia cantitatea de spirit pe care o puteau capta, odată apărute, literele lui Mesrop”.
Citatul acesta, poate prea lung, acoperă pe deplin sentimentul pe care ţi-l lasă lectura cărţii lui Levon Harutiuvian, „Siberia, dus-întors. Memorii”. E povestea simplă, lipsită de ură şi plină de îngăduinţă, pe de-a-ntregul în spiritul literelor lui Mesrop, a unui armean născut la Tbilisi, arestat de sovietici la Bucureşti, unde se stabilise, în 24 aprilie 1945 şi care, după unsprezece ani petrecuţi în mai multe închisori şi lagăre de concetrare din Uniunea Sovietică s-a întors, pentru scurtă vreme, în acelaşi Bucureşti, la 16 aprilie 1956. Va trăi apoi în Liban şi în Statele Unite. Amintirile lui Harutiuvian nu diferă prea mult, la nivelul informaţiei, de celelalte cărţi de memorialistică despre Gulag. Retrospectivă a unei existenţe amputate, „Siberia, dus-întors” surprinde nu doar prin fireştenia povestirii, prin ironie, ci mai cu seamă prin absenţa urii. Autorul are mereu un dram de înţelegere şi pentru compatrioţii care, la Bucureşti, fac jocul Moscovei, dar şi pentru bruta sovietică. Descoperi, citindu-l, că viaţa poate fi suportabilă şi la minus patruzeci de grade ale spiritului, cu condiţia, repet, să porţi literele lui Mesrop în suflet. Aş zice că e o lecţie exemplară despre un destin individual exemplar. Şi nu pot să nu mă întreb dacă, în toată nebunia asta pe care am botezat-o istorie, nu există şi popoare cu destine exemplare.
