Scriitoarea Catherine Durandin face, în volumul „România mea comunistă“, o istorie personală a comunismului şi postcomunismului din România, prezentând cu obiectivitate o realitate nefardată a erorilor istorice.

„O istorie personală, subiectivă, emoţionantă, scrisă de un istoric care a cercetat cu minuţiozitate comunismul şi postcomunismul din România“, spune criticul Matei Martin despre cartea „România mea comunistă“, scrisă de cercetătoarea franceză Catherine Durandin şi lansată de Editura Vremea la Târgul de Carte Bookfest de anul acesta (30 mai-3 iunie). Specialista cea mai cunoscută a României din mediul francez, istoric şi prozator, Catherine Durandin îşi propune în această carte să redescopere istoria României. Într-o serie de trei incursiuni înapoi în timp, de la epoca actuală la perioada comunistă, autoarea reconstituie cu interes documentar şi cu emoţie faptele istorice, tensiunile sociale, experienţele care au modelat faţa chinuită a ţării noastre din acea perioadă. Catherine Durandin  este scriitoare şi profesoară de istorie la  Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale (INALCO)  şi la Institutul Superior de Relaţii Internaţionale şi Strategice (IPRIS). Autorarea franceză este specializată în investigarea şi analiza culiselor evenimentelor istorice care au marcat schimbări majore de curs în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Ca specialistă în istoria recentă a României, a publicat numeroase cărţi: „Nicolae Ceauşescu. Adevăruri şi minciuni despre un rege comunist“, „Istoria românilor“,  „Bucureşti. Amintiri şi plimbări“, „România post 1989“, „Moartea Ceauşeştilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă“. „M-a interesat starea de spirit româneacă, de aceea am scris toate aceste cărţi“, spune autoarea, potrivit adevarul.ro.

„Weekend Adevărul“: Aţi scris despre moartea Ceauşeştilor. De ce v-aţi ales acest subiect?

Catherine Durandin: În 1989, când regimurile comuniste din Europa de Est se prăbuşeau unul după altul, regimul lui Nicolae Ceauşescu părea etern. Totuşi, nici populaţia României, apăsată de o cruntă mizerie, nici vechii activişti de partid, nici cadrele din armată şi din Securitate şi nici Gorbaciov şi Bush nu l-au mai tolerat  pe bătrânul şi încăpăţânatul stalinist. Aşadar, căderea lui Ceauşescu s-a produs pe cât de spectaculos, transmisă în direct la radio­televiziune, pe atât de tipic pentru o lovitură de stat pusă la cale din interiorul sistemului. La adăpostul unui delir mediatic, în care nimeni nu s-a obosit să verifice acurateţea informaţiilor, o garnitură nouă de activişti şi ofiţeri au confiscat aşa-zisa revoluţie. În carte, am denunţat această lovitură de stat, temeinic şi documentat ca într-un studiu ştiinţific, însă cu tempoul alert al unei investigaţii jurnalistice, cu dezvăluiri şi interogaţii retorice.

L-aţi cunoscut pe Ceauşescu?

Nu l-am întâlnit niciodată. Era foarte greu să obţii o întrevedere cu el. L-am reconstituit, în cărţile mele, din studii, documente, relatări ale oamenilor. Nu a fost simplu să-l portretizez, însă imaginea lui a început să îmi fie tot mai clar conturată în timp…

Cartea despre Ceauşescu e ca o călătorie pe firul memoriei…  

Da, e o călătorie interogativă, cu atât mai interogativă cu cât prezentul postcomunist este mai confuz. E o provocare. Încerc să îmi regăsesc trecutul românesc şi să îl  lăs în urmă. Am încercat să închid uşa după mine, despărţindu-mă de amintirea acestuia.

Ce vă amintiţi din perioada studenţiei în România?

Studiile româneşti, în 1967, au fost o alegere individuală de studentă care, specializându-se în istorie contemporană, nu se poate sustrage valurilor conjuncturii politice şi ideologice a mediului şi a educaţiei sale franceze. Am vrut să sesizez cauzele dezamăgirii prezente, alcătuită din cinism dominant sau din deriziune. Deşi au intrat într-un context global, românii sunt legaţi ca toate statele-naţiune din lume de o traiectorie specifică, de o identitate. Memoria locurilor, oamenilor, mărturiilor, poveştilor şi confidenţelor lor m-au fascinat. De aceea, am continuat ulterior să cercetez ce se întâmplă în România.

Aţi scris o carte despre Bucureşti. Ce locuri dragi aveţi aici?

Cel mai mult din Bucureşti iubesc Piaţa Amzei. Am mulţi prieteni aici, în România, vin în ţara dumneavoastră de cel puţin două ori pe an…Am şi prieteni dragi, Silvia Colfescu (foto dreapta), editoarea mea, e unul dintre aceştia.

 

Ce v-a fascinat la români? Totuşi, în ce registru aţi ales să ne portretizaţi?

M-au interesat starea de spirit, mentalitatea românească. Scriu despre România, însă refuz orice didacticism, pun probleme şi caut răspunsuri. Urmăresc evenimente, cronologii, fapte, caut sensuri, am un discurs reflexiv asupra trecutului românesc. Am  o „lectură“ proprie a istoriei, una hranită  din alte lecturi şi experienţe istoriografice, dar mai cu seamă din sondajele pe care le-am efectuat în spaţiul românesc un bun sfert de secol. Ca istoric, citeam, lucram şi nu înţelegeam. Priveam în linişte misterul unei desfăşurări ale cărei jaloane începeam să le sesizez şi în arhivele Parisului, Romei şi Londrei. Toţi diplomaţii europeni iubiseră România dintre cele două războaie mondiale. Mă foloseam de relatările lor şi vedeam lucrurile şi cu propriii mei ochi. M-am documentat mult pentru cărţile mele. Însă adevarata cunoaştere implică întotdeauna o realitate vie, o experienţă directă…

FRAGMENT

Cum i-a cunoscut pe Mihnea Berindei şi Lucian Boia

„Mihnea Berindei mi-a încredinţat câteva numere din revista l’Alternative să i le duc mamei sale fără ştirea tatălui său, Dan Berindei, istoric celebru, fidel regimului. Eram câţiva cercetători strânşi în jurul lui François Maspero, editorul revistei, în căutare de contacte şi informaţii provenite din munca noastră de teren din ţările Europei de Est şi URSS, de tradus în grabă, pentru a informa cititorii în privinţa încălcării drepturilor şi libertăţilor democratice. Revista numită l’Alternative se dorea independentă, fixa reperele unui dialog Est-Vest: „L’Alternative vrea să aducă primele elemente ale unui dialog. Acest dialog este cel care trebuie purtat, de o parte, de aceia dintre noi, indivizi, grupuri, tendinţe, care, izolaţi în Est, vor găsi punctul de confruntare şi de convergenţă; şi de cealaltă parte, de toţi cei care, în Vest, nu pot rămâne insensibili la glasul primilor, la lupta lor, la represiunea care-i loveşte, fără să rişte să se condamne ei înşişi la o neputinţă definitivă.” Acesta era proiectul formulat în momentul lansării revistei în octombrie 1979. Printre primele semnături provenind din Est, se aflau: Pierre Kende, Leonid Pliuşci, Krysztof Pomian. Anne Planche sub pseudonimul Anne Colas şi Mihnea Berindei lucrau practic cu normă întreagă pentru revistă. Nu figurez pe lista fondatorilor şi nici pe cea a semnatarilor, trebuia să-mi păstrez posibilitatea de a merge la Bucureşti şi să-mi termin redactarea tezei. Aceste întruniri – dată fiind totala libertate de expresie instituită de Maspero – îmi erau foarte utile, înscriind România într-un context mai larg, sovietic şi est-european.

Mai 1980

Am ajuns la Bucureşti cu Air France la începutul după-amiezii. O ploaie cenuşie cade peste pista cenuşie a acestui aeroport militarizat. Puţină circulaţie pe piste. Gărzi militare de-a lungul întregii clădiri a aeroportului. Formalităţi de intrare, paşaport, apoi aşteptarea valizei, atmosfera este grea. Mă nelinişteşte puţin că am câteva exemplare din revistă în bagaje, dar, din fericire, valiza nu este deschisă, vameşul fiind ocupat să scotocească cu grijă geanta de voiaj a unui student african: cutii de tampax! Produs de igienă care lipseşte în România, pe care studentul avea de gând să le vândă pe piaţa neagră. Produs confiscat la vamă. Imediat ce am intrat în sala aproape pustie a aeroportului, aud la megafon că sunt rugată să mă prezint în faţa biroului de informaţii. Îngrijorată, înaintez, un bărbat înalt şi solid, aproape gras, în jur de patruzeci de ani poate, mă salută, îmi întinde mâna şi se prezintă: Lucian Boia, universitar, istoric, desemnat să mă „ajute” în cercetările mele. Trebuie să mă însoţească la hotel, să se informeze în legătură cu programul meu, pe scurt, să mă „ajute”. L-am evocat pe acest ghid la începutul povestirii mele, fără să-l fi numit. Acum m-am răzgândit. Scrierea aceasta se referă la memoriile mele româneşti. Am citat numele prietenilor, de ce să nu dau în definitiv numele celui care nu mi-a fost deloc un neprieten, ci pur şi simplu un universitar, ghidul oficial. Talentul lui ţinut sub obroc s-a dezvăluit încă de la sfârşitul regimului de cenzură şi autocenzură.

A fost o lună în care am fost însoţită fără pauză. Lucian Boia venea să mă ia de la hotel la ora 8, mă însoţea la biblioteca Academiei, se aşeza lângă mine, verifica fişele prin care solicitam lucrările. Luam prânzul împreună, plecam din nou împreună la bibliotecă, la sfârşitul după-amiezii mă însoţea din nou la hotel. A fost inutil să-i explic ghidului meu că biblioteca îmi era cunoscută, ştiam organizarea fişierelor, ca şi drumul până la hotel, şi că venisem ca să-mi verific sursele şi să-mi pun la punct bibliografia tezei: nu m-a slăbit deloc, îndeplinindu-şi conştiincios sarcina. Am avut conversaţii pasionante, în afara oricărei discuţii de ordin politic, ghidul meu era un erudit, îndrăgostit de Jules Verne şi foarte informat în privinţa lucrărilor istoricilor francezi. Câteva distracţii: vizita la Muzeul de artă amplasat în fostul Palat Regal, beneficiind de comentariile strălucite ale lui Boia despre impresionismul românesc, o cină la restaurantul românesc Caru’ cu Bere, vechi han în cartierul Lipscani, fostă zonă de negustori evrei şi armeni, unde se mânca în special carne de porc prea grasă.

Un ceai digestiv la el acasă, unde locuia împreună cu mama. Nu mi-a prezentat-o pe mama lui, pe care o auzeam deplasându-se în camera de alături şi vorbind cu un câine care lătra din când în când. Surprinzătoare seară. Aflu că Boia face parte dintr-o familie cu rădăcini italiene, de confesiune catolică. Boia îmi mărturiseşte admiraţia lui pentru opera lui Chaunu, istoric al Franţei moderne, foarte îndepărtat de marxism! Degustăm feluri tradiţionale foarte fine. Din nou Boia îmi vorbeşte despre Jules Verne şi despre apartenenţa sa la Societatea Jules Verne din Franţa. Ordinele la care se supunea Boia la vremea respectivă trebuie să fi fost foarte stricte: la sfârşitul acelei faimoase seri, ghidul meu m-a lăsat până la urmă să mă întorc singură la hotel cu autobuzul. Scufundată în gânduri, am uitat cu totul să cobor la staţia din apropierea Gării de Nord, unde trebuia, şi am ajuns la cap de linie – o zonă industrială, de unde am fost obligată să refac traseul în sens invers… A doua zi dimineaţa, i-am povestit această mică aventură şi Boia s-a panicat! Ce-am căutat eu la staţia de la cap de linie a acelui autobuz? Nimic, absolut nimic, a fost o greşeală, datorată neatenţiei.

Au fost zile lungi şi, în mod paradoxal, solitare în această companie permanentă care-mi interzicea, de fapt, să intru în contact cu prietenii mei. Mă feream să-i pun în pericol. Pe Şerban Rădulescu-Zoner, cu care m-am întâlnit la sala de lectură de la biblioteca Academiei, Boia l-a repezit atunci când mi-a propus să mergem să fumăm împreună o ţigară în grădină. Nu am uitat formula: „Nu sunteţi autorizat să vorbiţi cu doamna Durandin”, i-a spus lui Şerban. Aşa încât singurele persoane pe care mi-am permis să le văd fiindcă mi-au spus că la vârsta lor nu mai riscau nimic, nu prezentau nicio importanţă, au fost Elena şi Dinu Haberman

Nu am uitat formula: „Nu sunteţi autorizat să vorbiţi cu doamna Durandin”, i-a spus lui Şerban. Aşa încât singurele persoane pe care mi-am permis să le văd fiindcă mi-au spus că la vârsta lor nu mai riscau nimic, nu prezentau nicio importanţă, au fost Elena şi Dinu Haberman.

Am petrecut la ei seri lungi, tihnite, luminate trist, sărăcăcios, într-un decor nevoiaş, vorbind la nesfârşit despre Paris, unde Dinu studiase Medicina, seri în care evitam prezentul, pentru a nu ne lăsa perturbaţi de urâţenia lui. Călătorie afectuoasă şi încrezătoare, alături de ei.

Prezenţa ghidului meu mă umilea. Îl simţeam, la rândul lui plictisit şi încordat. Am încercat să fac pe inocenta, mulţumindu-i la nesfârşit pentru devotamentul lui, până când, agasat, mi-a spus că-şi făcea datoria!

Am amintirea unui mai cu ploi permanente, friguros, umezeala mi se lipeşte de picioare, fiindcă am omis să-mi iau pantofi închişi şi umblu în nişte pantofi cu toc, de vară. Trebuie să scap de revistă, să o sun pe doamna Berindei, să stabilesc o întâlnire cu ea ca să-i înmânez discret l’Alternative. La telefon, mama lui Mihnea îmi răspunde cu amabilitate, mă invită la cină, seara devreme, deci înainte de întoarcerea de la birou a lui Dan Berindei. Casa pe care mi-a luat un timp s-o găsesc este mare şi frumoasă, o locuinţă adevărată, covoarele m-au frapat, la fel ca şi prezenţa unui câine magnific, sosie a lui Voinic, impresionantul câine al lui Mihnea. Mama este singură, îi dau imediat revistele pe care ea le pune deasupra dulapului din salon. Scenariul acesta nu mă surprinde. Dan Berindei îşi face apariţia, o apariţie frumoasă de bărbat deja în vârstă. Spre deosebire de fiul lui, Mihnea, Dan este înalt, cu un păr frumos, o voce înfundată şi nişte ochi mici, un pic mongolici, lipsiţi de lumină. Masa deja pusă este elegantă, bogată, felurile servite sunt abundente. Nu sunt surprinsă, clasa suprapusă îşi are propriii furnizori, reprezentanţii ei nu sunt supuşi regimului penuriei.

Conversaţia? În privinţa asta nu sunt surprinsă. Istoricul Dan Berindei, specialist în secolul al XIX-lea, se lansează într-un monolog pe tema celebrării celor 2050 ani ai statului dac. Tema aceasta, veche, tocită, manipulată de propaganda regimului, îmi este deja familiară, ascult fără să întrerup. Dan Berindei ştie totul despre angajamentele mele, eu sunt informată în legătură cu ale lui şi la fel cu cariera lui. Nu avem nimic să ne spunem, nimic de dovedit, nimic care să nu fi fost deja spus şi dovedit”. („România mea comunistă”, traducere Doina Jelea, Copyright Editura Vremea)

318x425

Pasionată de istoria României

Numele:

Catherine Durandin

Studiile şi cariera:

– A studiat la Facultatea de Litere, cu specializare în istorie, la Paris. În 1967 a fost cu o bursă în România.

– A publicat numeroase cărţi despre istoria României: „Nicolae Ceauşescu. Adevăruri şi minciuni despre un rege comunist“ (Editura Nemo, 1992), „Istoria românilor“ (Institutul European, 1998), „Bucureşti. Amintiri şi plimbări“ (Editura Paralela 45, 2004), „România post 1989“ (Institutul European,  2010).

Lucrează la Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale (INALCO) şi la Institutul Superior de Relaţii Internaţionale şi Strategice (IPRIS).

A primit Ordinul de Cavaler de onoare în 2006  şi este expert analist  în Ministerul Apărării din Franţa. Locuieşte în: Paris, Franţa.

318x425 (1)

Material preluat integral de pe adevarul.ro

 

4 COMENTARII

  1. Lucian Boia mi-a fost profesor, in anii 80. A fost un profesor retinut, calculat, lipsit de pasiune. Preda bine, dar rece. Mi-l imaginam in ipostaza de functionar austriac. Evident, apelam la un stereotip. Dar, cartile de dupa 1989 au contribuit la emanciparea mea ca specialist,m-au ajutat să îmi schimb viziunea despre istorie. Ii impartasesc cea mai mare parte dintre teorii. De aceea, ma gandesc cat de schizoid a putut sa traiasca. A urat si in acelasi timp a sevit ceausismul. Eu nu ma indoiesc de marturia istoricului francez. Si exista un indiciu simplu pentru a banui pe cineva de relatii cu oculta securitate: bursele, calatoriile cu scop stiintific… in strainatate. Cine refuza putea suporta o inscenare sau efecte administrative. Totul depindea de ranchiuna sau bunavointa ofiterului recrutor. Si apoi, dorinta de afirmare e, in unele cazuri, mai puternica decat norma morala.
    Imi este greu sa il condamn. Sper ca nu a facut rau nimanui. Acesta este lucrul esential. Alexandru Dutu si Lucian Boia au format generatii de istorici interesanti. LB incearca sa deconstruiasca falsele imagini pe care ne construim identitatea. Din nefericire, a ajuns sa scrie doar eseistica. Acum, de cativa ani, scrie doar literatura comerciala. Dar, provoaca. E ceva de la care se poate discuta. Totusi.
    Haideti, sa nu ii haituim pe ei, sa nu scuipam pe opera lor. Sa ne ocupam de recrutorii lor, de cei care au cele mai babane pensii din Romania. Sau care dorm asa-zisul somn de veci. Si nu au fost deranjati, dupa 1989, de nimeni.
    Si apoi, daca dosar nu este, nimic nu este. Doar suspiciuni. Opinia mea sau a altora conteaza mai putin.

  2. PE ACEST MASCARICI BOLSEVIC RUSO-MAGHIAR DE BOIA ,DEMITIZATOR, IL DOARE RAU CA NOI VORBIM MAJORITAR DSPRE GETI-DACI-ROMANI-VLAHI-ROMANI,adica ISTORIA NOASTRA SI PUNCTUUM!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here