Ultimul număr din Foreign Policy, ediţia în limba română, apreciază anul 1979 ca unul de cotitură în istoria contemporană. Se enumeră principalii protagonişti şi direcţiile în care s-a mişcat omenirea în ultimele patru decenii. Khomeini a preluat puterea în Iran, Uniunea Sovietică a luat decizia catastrofală de a invada Afganistanul pentru a-şi menţine influenţa şi protejaţii din Kabul, doamna Thatcher a oprit involuţia economică a Marii Britanii. Primul pelerinaj al papei Ioan Paul al II-lea în ţara natală a declanşat procesul eliberării Poloniei şi a întregii Europe răsăritene şi centrale şi, în sfârşit, reformatorul Deng Xiaoping a făcut primii paşi pentru ca Republica Populară Chineză să se îndrepte spre economia de piaţă. Mai sunt şi alte evenimente importante, cum ar fi semnarea Tratatului de pace israeliano-egiptean, dar autorul articolului, Christian Caryl, nu le consideră decisive în devenirea lumii.
În 40 de ani, lumea s-a schimbat mult. Sistemul socialist s-a prăbuşit – mai sunt câteva zone izolate, din care una extrem de periculoasă, Coreea de Nord, Afganistanul rămâne o rană deschisă, deoarece foştii aliaţi ai Americii, talibanii, i-au devenit cei mai aprigi adversari, Rusia şi-a pierdut statutul de super-putere, dar vin puternic din urmă China şi India. Irakul este o altă problemă majoră, la Casa Albă avem un locatar de culoare, experienţa islamică fundamentalistă din Iran pare că şi-a pierdut din substanţă, iar majoritatea statelor din centrul şi răsăritul Europei au devenit membre NATO şi UE. În momentul de faţă, cea mai mare sfidare o reprezintă terorismul internaţional în raport de care occidentul şi Rusia au interese apropiate. Pe plan economic, Rusia face mari presiuni politice şi nu numai ca să-şi impună condiţiile în vederea aprovizionării energetice a Europei, iar lumea se confruntă cu o criză economică. Aceasta, prin dimensiuni şi intensitate, o depăşeşte pe cea din 1929-1933, iar pe termen scurt şi mediu ne afectează pe fiecare dintre noi.
România, Bulgaria, Letonia şi Estonia sunt considerate că fac parte din zona gri a statelor membre ale Uniunii Europene. La acest moment de evaluare, mai trebuie relevată împrejurarea că România se află în grupa celor nouă state cu gradul cel mai ridicat de depopulare. Pornind de la această constatare şi de la faptul emigrării masive a unei părţi considerabile a concetăţenilor către ţările cu un nivel de trai mai ridicat, nu cred că pentru Europa de Est marea problemă este faptul că Statele Unite, în dorinţa ameliorării relaţiilor cu Federaţia Rusă, sunt gata să ne abandoneze. (În acest sens, mai mulţi foşti şefi de state din această parte a Europei, inclusiv Emil Constantinescu, au publicat o declaraţie, cerând americanilor să-şi reconsidere poziţia). Un pericol mult mai mare este constituit de politicile interne, lipsite de ţeluri prioritare, corupţia generalizată şi lipsa de simţ civic a populaţiei. Revine ca un laitmotiv ideea falsă şi nocivă, deoarece ne face pasivi, că vestul ne-a abandonat la Yalta şi că nici acum nu reprezentăm prea mult pentru ei. Apropo de aceasta, trebuie să reţinem câteva realităţi. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, harta politică a Europei s-a stabilit în conformitate cu realitatea de pe teren. Sovieticii se găseau cu trupele lor în centrul Europei, până dincolo de Berlin. Niciun soldat american, englez sau francez, chiar dacă SUA avea monopolul armei atomice, după şase ani de război n-ar fi tras un foc de armă pentru a înlătura Cortina de fier. După ce şi ruşii şi-au creat bomba atomică şi cea cu hidrogen, declanşarea unui război mondial ar fi însemnat distrugerea omenirii într-un cataclism nuclear, deci nu exista altă soluţie decât cea a coexistenţei. Desigur, având în fundal războiul rece, competiţia aprigă pentru supremaţie, care, în 1989, a fost tranşată în favoarea occidentului.
În imposibilitatea de a face o prognoză pe termen lung, neavând nici studii de futurologie, încerc să schiţez direcţiile care imi par posibile în viitorul apropiat.
Astfel, în pofida valurilor de atentate sinucigaşe din lumea islamică, este cert că se înregistrează şi tendinţe pozitive. Americanii şi aliaţii lor îşi vor retrage trupele din Irak şi Afganistan, urmând ca guvernanţii de acolo să-şi rezolve problemele interne. Israelul, dacă doreşte pacea, va trebui să facă concesii şi să oprească politica de colonizare a teritoriilor arabe, Palestina va fi recunoscută ca stat de Consiliul de Securitate al ONU, chiar în absenţa consimţământului vecinului cu care se află în conflict din 1948, Kosovo îşi va consolida statutul de subiect al dreptului internaţional, dar nu cred că acelaşi lucru se va întâmpla cu Osetia de Sud şi Abhazia. Cu greu, UE se va extinde şi din acest proces nu va putea fi eliminată nici Turcia. Totodată, Tratatul de la Lisabona va intra în vigoare, chiar dacă acest lucru se va realiza cu întârziere. Dacă voi mai fi, la sfârşitul anului 2010 voi confrunta aceste prognoze cu realitatea. Cel mai important lucru mi se pare următorul: criza economică va scădea în intensitate, deci se va opri regresul nivelului de trai. După alegerile prezidenţiale din toamnă, indiferent cine va fi la Cotroceni, actul de guvernare va fi mai coerent şi poate vom ieşi din zona gri a Europei.
Aspectul cel mai întunecat mi se pare cel al involuţiei morale. Suntem bântuiţi de tot felul de scandaluri, începând de la cele sexuale şi până la cele de spionaj, care macină fibra morală a naţiunii. În această privinţă, politicile, oricât ar fi de bune, nu pot rezolva totul. Conduita individuală este factorul decisiv al schimbării. În această privinţă, nu depindem de americani, UE sau Federaţia Rusă. Stă în puterea fiecăruia a ne strădui să facem ca lucrurile să devină mai bune.
Adrian Man
24 iulie 2009
