”…Ştiu când a murit Lucian Blaga. Era 6 mai, 1961, iar eu eram în clasa a-II-a şi-mi amintesc perfect de înmormântarea poetului filozof care a cântat lacrimile ardelenilor. S-a născut în Lancrăm-Alba, unde a şi fost înmormântat, mormânt pe care l-am vizitat de zeci de ori. Poetul se plimba zilnic pe strada Kogălniceanu şi dintr-o dată nu l-am mai văzut – He was no more – citând eu în engleză cuvintele de la înmormântarea lui JFK. Am aflat din oraş imediat de moartea maestrului”. Povesteam toate astea lui Ion Raţiu, în 16 aprilie, 1996, pe când luam micul dejun la Hotelul Continental (New York-ul interbelic) din centrul Clujului. La acel moment pe când conversam Ion Raţiu era în campania electorală pentru funcţia de preşedinte al României. Povestindu-i i-au apărut lacrimi în ochi. În anii 1960 neamul românesc îşi trăia suferinţa în comunism, iar el, Ion Raţiu, era în exil. Cunoşteam istoria familiei Raţiu, istorie care mergea înapoi până pe la 1800. Toţi bărbaţi adevăraţi, ardeleni din Turda, politicieni, personalităţi de elită ale Marii Uniri, preoţi greco-catolici, învăţători. O istorie sacră a românilor cu rădăcini adânci în istoria acestui pământ. M-a întrebat cum am ajuns în SUA ca refugiat politic. I-am spus că greu, dar faptul că sunt crescut şi format la Cluj, Bayreuth (Germania), Budapesta, m-a ajutat enorm. “Eşti o persoană cu o istorie de neclintit, vorbeşti o engleză excelentă, păcat că nu vorbeşti ungureşte”, îmi spune el zâmbind cu un fel de subînţeles. M-am simţit stăpân pe mine şi mândru de neamul din care provin.
Exilul este o experienţă amară. De când sunt întors acasă la Cluj, au fost două persoane care au dezvăluit public, pe sticla tv-ului, culpabilitatea colectivă a românilor faţă de cei obligaţi să plece în exil din motive politice; primul este şeful meu pe linie de partid de la Cluj, Ioan Rus, a făcut-o la o televiziune cu sediul în Cluj-Napoca, iar celălalt este Mircea Diaconu, a făcut o la o televiziune din Bucureşti cu areal naţional. I-am admirat pe amândoi pentru curajul de a spune direct ceea ce este drept şi just.
Pe acesta din urmă, Mircea Diaconu, l-am urmărit ca actor încă din adolescenţa mea. Apoi, sporadic de când a ajuns senator. Foarte des de la numirea lui ca Ministru al Culturii până în prezent. Au început necazurile lui cu ANI, apoi eliberarea din funcţia de ministru şi demisia din PNL. Cu o tenacitate ieşită din comun a luat decizia de a intra în cursa pentru alegerile europarlamentare, ca independent. Sinucidere curată. Îi trebuiau o sută de mii de semnături să fie obţinute în cinci zile. “L-a ajutat şi PSD pentru strângerea lor”, declară la o televiziune particulară sociologul Vasile Dâncu, directorul Institutului Român de Evaluare şi Strategie. A urmat contestaţia ANI către BEC privind candidatura lui MirceaDiaconu. Toată lumea l-a ajutat, inclusiv, sau mai ales, s-a ajutat el însuşi conducând un ARO în toată ţara. În final a câştigat alegerile pe locul 4, înaintea unor partide vechi.
Ca şi mine – suntem din aceeaşi generaţie – Mircea Diaconu cucereşte prin sinceritate şi este o persoană fără apartenenţă la fostul PCR. Pe atunci munceam foarte mult şi nu aveam timp de PCR. Ideologic nu eram compatibili cu un partid totalitar. Ca dirijor al Filarmonicii din Satu-Mare eu primeam săptămânal telefon de la Bucureşti de la cabinetul lui Suzana Gâdea, Ministru Culturii, care întreba dacă mi-am făcut cerere de intrare în PCR. Întotdeauna răspunsul meu a fost că nu. Am afirmat dintotdeauna că nimeni nu te putea obliga să fii membru PCR, sau informator al Securităţii. Toţi cei care au fost mari PCR-işti şi informatori, au făcut-o voluntar, majoritatea din cinism pur şi simplu. Au dus însă ţara la un grotesc unic în Europa.
Iată deci rezultatul final, pe ţară, acum când scriu aceste rânduri, 26 mai, a. c., ora 17:00, când s-au numărat 99, 99% din voturi; Alianţa PSD-UNPR-PC: 37, 60 %; PNL: 15%; PDL: 12, 23%; Mircea Diaconu: 6, 81%; UDMR: 6, 3%; PMP: 6, 21%; PP-DD: 3, 67%; PRM: 2, 70%; Forţa Civică: 2, 60%. Prezenţa la vot a fost de 32, 29%, adică au votat 5. 714. 814 de alegători. Să revenim la judeţul şi municipiul Cluj. Rezultatul PSD, care a câştigat pe judeţul Cluj, este: Cluj-Napoca: Alianţa PSD-UNPR-PC: 21%; Dej: 36, 1%; Câmpia Turzii: 33, 6%; Gherla: 32, 92%; Turda: 31, 6%; Huedin: 20%; În Dej, diferenţa faţă de partidul pe locul 2, UDMR, este de 21 de procente fiind cea mai mare diferenţă. Voi prezenta rezultatele din municipiu Cluj-Napoca unde PSD a terminat pe primul loc: Alianţa PSD-UNPR-PC: 20, 9%; UDMR: 18, 26%; PDL: 16, 04%; PNL: 9, 45%; Mircea Diaconu: 9, 44%; PMP: 7, 15%; Forţa Civică: 3, 99%; Procentele obţinute de PSD care a câştigat şi cartierele din municipiu Cluj-Napoca: Centru: 19, 14%; Grogorescu: 20, 45%; Mănăştur: 23, 72%; Zorilor: 16, 86%; Gheorgheni: 20, 97%; Mărăşti: 20, 90%.
Oare ce aş putea să-i spun acum lui Ion Raţiu despre viitorul neamului meu în această Europă atât de incertă? Pentru mulţi dintre noi, Mircea Diaconu este un exemplu al luptătorului care poate reuşi prin tenacitate şi datorită ajutorului mediatic şi financiar primit de la un partid puternic, PSD. Personalitatea lui ne dă speranţă în viitorul neamului nostru. Trebuie să vedem însă care va fi impactul lui, ca independent, asupra stopării ascensiunii anti-europenilor, unii de extremă dreaptă, chiar nazişti, care au ajuns în Parlamentul European. Urmează o sesiune grea a Parlamentului European, mai ales pentru o ţară ca a noastră. Spre exemplu, despre Shengen nici nu mai poate fi vorba acum.
Prof. Emil Aluaş
Cluj-Napoca, România
26 mai, 2014
Cadru universitar în Europa şi SUA, bun cunoscător a istoriei şi valorilor vestice, publicist cu peste 250 de articole publicate în ediţii tipărite şi on-line, dirijor, refugiat politic în SUA în 1986, profesorul Emil Aluaş este fondatorul şi preşedintele Fundaţiei PRO WEST prin care doreşte implementarea valorilor vestice în societatea românească. Sau cum spune el “de-slavizarea singurei culturi latine din Centrul Europei şi integrarea României în cultura vestică”.
