Masochismul unguresc

Dacă ar fi să descriem marea diferenţă dintre unguri şi români, cel mai simplu ar fi să-i caracterizăm prin faptul cum îşi sărbătoresc fiecare sărbătorile: ungurii cu tristeţe, românii cu veselie, ungurii cu discursuri, cu depuneri de coroane şi cu lacrimi, românii cu cântece şi dansuri populare şi cu multă veselie. Actualitatea subiectului îl dă ziua de 4 iunie, o (nouă) zi de doliu a ungurilor, care acum trei ani a fost declarată de Parlamentul ungar ca fiind Ziua Unităţii Naţionale.

Pe toţi cei 93 de mii de kilometri ai ţării, în sate şi oraşe, marţi, 4 iunie, s-au organizat festivităţi comemorative în amintirea „pierderii” Ungariei Mari. Aceste serbări s-au ţinut în spiritul celor spuse acum trei ani de preşedintele Parlamentului ungar: „A venit vremea de a ne confrunta cu Trianonul, tragedia istorică cea mai determinantă pentru naţiunea ungară”. Ne întrebăm iar şi iar: De ce le place concetăţenilor noştri unguri să-şi întoarcă în propria inimă cuţitul? Ce rost are atâta suferinţă anual de multe ori: la 15 martie, la 4 iunie, la 23 octombrie?

Nicio naţiune cu gândire sănătoasă nu stă decenii, secole în şir să deplângă evenimente de tristă amintire, nu impune în propriile şcoli şi grădiniţe să se comemoreze toate eşecurile istoriei naţionale. Toate popoarele au lupte pierdute. Toate ţările din lume s-au confruntat cu inamici. Bucuria de a sărbători eşecurile, pierderile, înfrângerile apare însă mult prea accentuat la unguri. Ştim că orice societate are o mentalitate specifică, pe care o moşteneşte şi pe care o transmite mai departe generaţiilor viitoare. Influenţele contemporane însă pot schimba sau nu aceste mentalităţi. Ştim că niciodată un român nu va gândi ca un ungur, şi ambii nu vor gândi niciodată ca un austriac. În timp ce românii sunt puţin neserioşi şi delăsători, dar optimişti şi atunci când nu prea au de ce, iar când e vorba de sărbătoare chiar foarte veseli, în acelaşi timp, pentru unguri, mentalitatea specifică şi, aproape, generală este masochismul moral.

O mentalitate care este, însă, foarte dăunătoare pentru viitorul oricărei naţiuni, oricărui popor. Masochismul moral este o durere psihică. Cel care suferă de masochismul moral simte, în mod inconştient, o vinovăţie care-l face să se autopedepsească. Această mentalitate de autocompătimire a ungurilor se simte în toate sărbătorile naţionale. Nicio şansă nu există ca ziua de 4 iunie să devină vreodată într-adevăr Ziua Unităţii Naţionale a ungurilor. În spatele acestei date întotdeauna va sta trista amintire (pentru unguri) a acelei zile din anul 1920, când la Paris, Puterile Aliate au stabilit noile hotare ale Ungariei. Iar în spatele acestui eveniment stă ura ungurilor faţă de popoarele din ţările vecine. O ură care este alimentată deja de aproape 100 de ani, o duşmănie care se transmite din generaţie în generaţie.

Serbările dedicate Zilei Unităţii Maghiarilor se ţin în fata unor monumente din pieţele publice, majoritatea ridicate în ultimii 3–5 ani, care arată harta sfâşiată a Ungariei Mari, împunsă „în piept” cu o săgeată. În multe locuri, şcolari inocenţi, îmbrăcaţi frumos în cămăşi albe şi pantaloni negri de stofă stau alături de adulţi înţoliţi în negru, din cap până în picioare, ca nişte gardieni… ai supărării veşnice. O supărare faţă de toţi vecinii care le-au „răpit” o bucăţică din ţară.

O ţară care nu a fost, de fapt, o ţară în adevăratul sens al cuvântului, ci rezultatul unor speculaţii birocratice (subiect asupra căruia vom reveni). Şi cu atât mai puţin a ungurilor. Numai Dumnezeu ştie dacă vor răsări dintre copiii de azi viitori politicieni care să schimbe odată pentru totdeauna această mentalitate (auto)dăunătoare a ungurilor sau vor deveni şi ei la rândul lor adulţi trişti şi răi. Adulţi care vor opta ca să se interzică în Ungaria până şi serialul cu Suleiman Magnificul şi mai bine să fie ridicată la rang de zi naţională şi data de 29 august, ziua bătăliei de la Mohács din anul 1526.

Un editorial de Eva Simon, Foaia Românească