Mult zgomot pentru voturi: ca să fii parlamentar nu-ți trebuie studii, ci sămânța de scandal

Situația politică din țara noastră arată perfect pentru o interpretare scenică de teatrul absurdului. Totuși, există un lucru care îi unește pe toți politicienii care au printre susținători o mare parte din români: nu, nu valorile și principiile, nici măcar lupta împotriva altor partide, ci atitudinea de „mahala”, agresivitatea gratuită, ideea că numai prin violență se poate ajunge la un consens. Balzac avea o vorbă – „descrie-mi vizuina ca să-ți spun ce fel de animal o locuiește”. Ne aflăm în situația de a descrie comportamentul politicienilor pentru a spune ce fel de popor îi susține.

România este țara în care momentul în care un senator apare purtând o botniță (la propriu) nu stârnește sentimente de îngrijorare, nici măcar de simplu divertisment, ci empatie, compasiune, admirație, devenind chiar un simbol național pentru marile probleme ale românilor. Diana Șoșoacă a prins atât de bine la public nu doar pentru că le dă românilor apă la moară cu teoriile conspirației, ci pentru că URLĂ, și urlă atât de tare că am ajuns subiect de râs (nervos) pe la televiziunile din restul Europei.

Mult zgomot pentru voturi

Și fiecare politician care a ajuns să aibă adepții lui obișnuiește să… urle. Cu cât ești mai agresiv, mai zgomotos, cu atât ești mai plăcut. Pentru că reprezinți. Ești ca o mascotă a tuturor românilor care nu pot vedea rezolvare și consens fără violență. Degeaba a zis Shakespeare „Mult zgomot pentru nimic”. De data asta zgomotul își face treaba, și încă cum. Mult zgomot pentru voturi. 

Momentan, printre atracțiile principale pe care le oferă tărâmul politicienilor de la noi se numără și partidul AUR, un partid care a avansat și a adunat atât de mulți adepți într-un timp scurt nu pentru că s-ar fi făcut vocal, ci pentru că a creat un circ de nedescris – fiindcă se pare că oamenii asta caută. Cât mai mult circ, cât mai multă sonoritate, să facem poluare fonică cu problemele, dar să nu cumva, Doamne ferește!, să le găsim o rezolvare.

Printre lucrurile ce pot fi constate cu tristețe din exteriorul junglei politice e faptul că nimănui nu-i mai pasă de fapt ce pregătire sau ce realizări are persoana pe care o ovaționează, ci e suficient să se facă vizibilă și să le reprezinte cauza prin diferite forme de violență. Nu CV-ul te face să conduci o țară, ci lejeritatea și firescul cu care ajungi să manipulezi o nație, iar dacă te ajută și corzile vocale și impulsivitatea, plus incapacitatea de a-ți controla reacțiile agresive, ai jackpot.

„Diploma și competențele tale nu ajută la nimic”

Pentru a înțelege mai bine ce îi determină pe români să rezoneze cu astfel de personaje politice, am cerut opinia unui psiholog. Adina Becheș e de părere că totul ține de nivelul de educație, un factor decisiv în ce privește modul în care se dezvoltă un individ în societate: „Răspunsul e simplu. În primul rând, e vorba de identificare. Gândiți-vă că cei mai mulți români sunt oameni simpli, oameni cel mai adesea cu studii medii, pe care nu-i interesează ce universități grandioase ai absolvit, ci să știi să faci ceva practic. Ține de un pragmatism atât personal, cât și social, dacă ne raportăm la momentul în care constați că nu ești doar un individ care trăiește în pătrățica sa, ci în societate. Și primul instinct, când te trezești într-o mare de oameni, este să cauți pe cineva cunoscut, cineva cu care rezonezi. Și cine ți-ar putea da un sentiment mai mare de familiaritate și încredere decât cel care strigă din toți porii că trebuie să ne ocupăm de problemele care te deranjează cel mai tare? Nici nu mai contează dacă apare o rezolvare sau nu. Oamenii nu asta caută, ci un refugiu, ideea că sunt reprezentați de cineva care gândește la fel ca ei. Diploma și competențele tale nu ajută la nimic, pentru ei aceste manifestări violente și problematice ilustrează o formă de patos și compasiune pentru cei mai puțin norocoși, care se simt ignorați, stigmatizați, izolați.”.

Tăria de a vorbi devine tăria de a țipa

Și reacțiile de pe social media lasă mult de dorit, însă ilustrează realitatea în cea mai pură formă a sa, în cazul în care creatorul Facebook se mai întreba dacă a reușit să creeze un spațiu virtual care să se muleze perfect pe societate. Fiindcă Facebook a ajuns oricum, platforma perfectă pentru propagandă politică sau, dacă vreți mai frumos, un fel de mini-altar dedicat politicienilor scandalagii. Nu contează că vorbim despre Diana Șoșoacă, George Simion, orice alt PSD-ist, PNL-ist sau USR-ist, cu toții au parte de reacții pozitive în momentul în care vin să prezinte furioși o problemă, când devin agresivi – abia atunci ajung demni de respectul și admirația celor care îi votează. Fiindcă, probabil, tindem să asociem curajul cu scandalul. Tăria de a vorbi devine tăria de a țipa. În fond, nu contează exact ce spunem, atât timp cât știm cum să o spunem. Și, ce-i drept, și dacă ai avea un CV complet „utilat și mobilat”, tot n-ai putea să ajungi expert în arta scandalului. O simplă analiză a paginilor parlamentarilor vorbește de la sine: fiecare postare agresivă, fiecare postare care urmărește să atace pe cineva ori să se impună regulilor, strânge sute de mii de reacții și comentarii de susținere. Și cel mai trist lucru de aici e faptul că la fiecare protest, la fiecare „adunare generală” a populației, bunăstarea sa a contat cel mai puțin, dacă nu deloc, întrucât toate strigătele duc într-un singur loc: la voturi.

Și, ca o observație strict personală, ceva ce am observat la partidele extremiste de dreapta mai ales (vezi AUR) – ideea de a fi condus de un om care nu trebuie să aibă pregătire în domeniu, ci doar să reprezinte cât de bine poate o clasă socială, este pur socialistă. La fel a fost și în comunism. Totuși, puțin paradoxal.