Prezenţa Preşedintelui Traian Băsescu la ceremonia instalării noului Preşedinte al Ucainei, Viktor Ianukovici, ales în urma unor alegeri care au fost apreciate, de observatorii străini, ca libere şi corecte, precum şi împrejurarea că prima vizită în străinătate a fost efectuată de acesta la Bruxelles, merită câteva reflecţii despre cât sunt de importante relaţiile noastre cu ţara vecină.
Despre ucrainieni am câteva amintiri, din care unele mi se par relevante. Prin 1961-1962, m-am deplasat, în interes de serviciu, în două localităţi din nordul Maramureşului, în care trăieşte o populaţie compact ucainiană. Am rămas impresionat cât de atenţi sunt aceştia în prezervarea identităţii naţionale. La o şcoală din una din cele două Rone erau expuse tablouri cu absolvenţii acesteia. Toţi elevii erau îmbrăcaţi în costume naţionale. Apoi, tot prin acei ani, am asistat, la Tribunalul Militar Cluj, deplasat la Baia Mare, la un proces politic mai deosebit. Erau trimişi în judecată un grup de profesori de la Liceul Ucrainin din Sighet. Aceştia erau acuzaţi de propagandă naţionalistă ucrainiană, anti-rusească. S-au apărat foarte demn, dosarul a fost restituit la Procuratură, care a încetat procesul penal. Profesorii au fost eliberaţi, dar liceul lor a fost desfiinţat. Când, mai târziu, guvernanţii au înfiinţat organisme pentru minorităţile naţionale, în cadrului Frontului Unităţii Socialiste, printre care se găseau şi ucrainienii, în acceleratul de Bucureşti Baia Mare, m-am întâlnit cu doi ucrainieni care se întorceau de la Bucureşti, de la o şedinţă. Am făcut imprudenţa să le spun că am auzit de un personaj important din istoria lor, anume Bogdan Hmelniţki, care, pe la 1700 a unit Ucraina cu Rusia. Dorinţa mea de a le face plăcere s-a izbit de revolta lor, care mi-au zis: „Nenorocitul ăla, l-au îmbătat ruşii şi ne-am pierdut independenţa. De atunci suntem aserviţi lor.” Prietena cea mai bună a surorii mele Mirica a fost o ucrainiancă, medicul Nadia Prodaniuc–Mihaiu, căreia copii i-au reproşat că nu i-a învăţat şi această limbă. O altă întâmplare este total neplăcută: când, după 1990, Liviu Man a vizitat Cernăuţiul, la frontieră, vameşii ucrainieni l-au supus la un tratament umilitor, total inacceptabil.
Am urmărit cu atenţie şi contenciosul româno-ucrainian privitor la zona limitrofă a Insulei Şerpilor, în care am avut câştig de cauză şi mai avem unul, în desfăşurare, referitor la canalul Bâstroie. A urmat apoi întreruperea tranzitului gazului metan, aşa că multe ne leagă de vecinii noştri, şi cu bune şi cu rele. S-a semnat cu Ucraina Tratatul de bază prin care s-au recunoscut frontierele actuale, ce îşi au sorgintea în pactul Ribbentrop-Molotov. După încheierea lui, s-a reînfiinţat liceul ucrainian de la Sighet, dar prea mult nu s-au ameliorat raporturile statale. Revoluţia portocalie, pro-occidentală, un eşec din punct de vedere economic, de asemenea nu a modificat actuala stare de fapt.
Pe de altă parte, pe plan religios, relaţiile cu ucrainienii au fost şi sunt privilegiate. Mari teologi, ierarhi şi călugări ai Bisericii Ortodoxe Române, ca Petru Movilă sau călugărul Pahomie din Gledul Bistriţei au activat atât în Moldova, cât şi în Ucraina. În Ucraina există o puternică comunitate greco-catolică, din care unii sunt români. Actualul mitropolit de la Kiev, Cardinalul Lubomir Husar ne-a vizitat ţara de mai multe ori. Am fost de faţă când, la Blaj, l-a reînhumarea osemintelor lui Ioan Inochentie Micu-Klein, i-a adus un emoţionant omagiu.
Nu ştiu cât reprezintă ponderea Ucrainei în comerţul exterior al României – nu mă refer şi la cetăţenii ucrainieni care vând pe tarabe în diverse localităţi – dar avem nevoie de relaţii stabile politice şi economice şi, din această perspectivă, nu cred că alegerea Preşedintelui Ianukovici este o veste proastă, cel puţin în privinţa tranzitului de gaz metan din Rusia către ţara noastră. În pofida trecutului destul de încărcat, cu răbdare şi perseverenţă, trebuie să reconstruim relaţiile cu statul vecin care, într-un termen mai mult sau mai puţin îndepărtat, are şanse de a intra în UE. În sensul acestei aspiraţii au fost şi primele declaraţii date de Ianukovici. Cât priveşte integrarea în NATO a Ucrainei, dacă majoritatea conaţionalilor lui Taras Sevcenko nu doresc acest lucru, dragoste cu forţa nu se poate. Mai sunt ţări ale Uniunii Europene, care nu fac parte din Alianţa Atlantică, dar această împrejurare nu este un handicap major pentru acestea.
Adrian Man
