Noua lege a malpraxisului ţine doar cu medicii

Pe 1 octombrie a fost postat pe site-ul Ministerului Sănătăţii proiectul de lege privind răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice. Cunoscut sub numele de „legea malpraxisului”, proiectul de lege prevede o procedură administrativa, iniţial obligatorie, dar acum facultativă,  cu o durată de maxim 6 luni de zile şi care, prin modul în care se desfăşoară şi prin lipsa unor sancţiuni aplicabile în cazul nerespectării legii de către înseşi unităţile medicale sau de către personalul medical prefigurează o ineficienţă a legii.

Atunci când anunţau un nou proiect de lege a malpraxisului, reprezentanţii Ministerului Sănătății promiteau că aceasta nu va fi în avantajul medicului, ci va proteja pacientul. În martie 2013, Cristian Irimie, atunci secretar de stat în Ministerul Sănătăţii declara: ”Dat fiind faptul că au căzut la Camera Deputaţilor două proiecte de lege a malpraxisului şi că la această oră malpraxisul este guvernat de prevederile din legea 95/2006, vă propun sa încheiem o colaborare pentru a redacta o adevărat lege a malpraxisului care să fie atât în slujba pacienţilor, cât şi a medicilor. Ceea ce există acum este dezavantajos pentru ambele categorii”. Tot atunci, Astărăstoaie, preşedintele Colegiului Medicilor din România, spunea: ”Primim această propunere de a construi o lege a malpraxisului profesionistă, în concordanţă cu ceea ce există în UE, care să apere siguranţa pacientului, dar să nu blameze medicul.”

Medicii nu au obligaţia de a vindeca pacientul

Una dintre obiecţiunile majore care se poate aduce proiectului de lege este faptul că noua lege a malpraxis-ului nu mai obligă medicul să vindece pacientul, ci doar să îl trateze. Obligaţia medicului de a trata o anume suferinţă a pacientului se execută prin punerea în acţiune a cunoştinţelor sale medicale cu maximă prudenţă şi promptitudine pentru a înlătura respectiva suferinţă, însă nu este obligat la însăşi vindecarea pacientului, care poate să nu survină în urma tratamentului medical prescris. Mai exact,  medicul nu poate fi considerat răspunzător dacă rezultatul nu este cel dorit de către pacient şi atâta timp cât nu se poate face dovada unui comportament  profesional  neglijent, inadecvat sau incompetent în exercitarea actului medical, nu suntem în prezenţa unui caz de malpraxis medical. Mai mult,  proba trebuie să o producă pacientul, ceea ce poate fi extrem de costisitor, având în vedere extrema specializare a ariei de practică a malpraxisului medical.

Uciderea din culpă scapă de urmărirea penală

Altă consecinţă  scandaloasă a proiectului de lege  este faptul că medicul care a omorât un pacient nu va fi urmărit penal în cazul în care supravieţuitorii victimei malpraxis-ului cad de acord cu medicul, spitalul şi asiguratorul asupra despăgubirilor. Mai exact, articolul 673 din proiectul de lege prevede că persoana care consideră că a fost prejudiciată, precum şi urmaşii pacientului-decedat în urma unui malpraxis medical pot începe o asemenea procedură de soluţionare pe cale amiabilă a cazului de malpraxis.

În primul rând, procedura prealabilă în cadrul căreia medicul, spitalul, asiguratorul şi pacientul negociază, ca să soluţioneze amiabil cazul de malpraxis, nu face nici o diferenţiere între cazurile de malpraxis care produc decesul pacientului şi cele care produc doar vătămări corporale.

În cazul în care pacientul a decedat, având în vedere că discutăm de o posibilă ucidere din culpă, atunci asistăm la o premieră în legislaţia românească fiind pentru prima dată când părţile pot negocia răspunderea penală pentru infracţiuni contra vieţii. Dacă părţile cad de acord asupra despăgubirilor, organele de cercetare penală nu vor fi niciodată sesizate cu privire la infracţiunea de ucidere din culpă, deoarece art. 681 alin.2 din proiectul noii legi prevede în mod expres că încheierea tranzacţiei are drept efect stingerea răspunderii juridice a medicului sau/şi a furnizorului de servicii medicale, indiferent de natura ei.

Despăgubirea pacienţilor depinde de buna cooperare dintre medic şi pacient

Tot în luna martie, Astărăstoaie, preşedintele CRM,  spunea că „Malpraxisul înseamnă răspundere civilă. Noi nu avem un mecanism care să asigure, pe de o parte, o siguranţă a pacientului, pe de altă parte, să nu blameze medicii, ci să se acopere prejudiciul care se creează printr-un act medical. Este foarte importantă procedura, suntem singura ţară care nu avem procedura amiabilă în ceea ce priveşte malpraxisul medical şi trebuie să o introducem.”

Dar, în noua lege,  rezolvarea malpraxis-ului pe cale amiabilă depinde de cooperarea medic-spital-pacient/urmaşi, iar practica ne arată că aceasta este o utopie.

Ca urmare, cu toate că procedura amiabilă se doreşte a fi o procedură de scurtă durată, iar termenele prevăzute pentru desfăşurarea acesteia sunt rezonabil de scurte, lipsa unor sancţiuni pentru nerespectarea acestora va avea drept efect o ineficienţă majoră a procedurii. În practică, chiar unităţile medicale publice nu respectă nici acum dispoziţiile legii 46/2003 cu privire la eliberarea documentelor medicale către pacienţi în cazurile în care există o suspiciune de malpraxis  pentru simplul fapt ca legea nu prevede sancţiuni pentru încălcarea acestui drept al pacientului, singurul remediu rămânând calea instanţelor de judecată,  ceea ce înseamnă costuri de timp şi bani.

Mai mult, procedura amiabila depinde în mare măsura de cooperarea medicului şi unităţii medicale cu pacientul, asiguratorul şi experţii aleşi pentru a se întocmi raportul de expertiză. Iar acest lucru nu este deloc liniștitor când practica ne demonstrează exact contrariul.

În plus, procedura amiabilă de rezolvare a malpraxis-ului din noua lege oferă nenumărate posibilităţi de hărţuire a pacientului, victimă a malpraxis-ului.

Una dintre ele este prevăzută la articolul 673 alin. 5 care prevede că pacientul trebuie să se prezinte la expertize de specialitate la solicitarea furnizorului de servicii medicale.

Dispoziţia legală apare îndreptăţită în cadrul investigării unei reclamaţii, totuşi ea este suficient  de imprecisă ca să dea naştere la abuzuri, deoarece nu limitează în timp sau ca număr expertizele medicale la care pacientul este obligat să se prezinte, nu se precizează la ce instituţii se fac aceste expertize, cine suportă cheltuiala acestor expertize, atât ca şi costuri de efectuare, cât şi ca şi costuri de deplasare a pacientului sau ce se întâmplă dacă pacientul nu poate fi deplasat.

Crina Crainic