O ALTĂ VIZIUNE ASUPRA LUI CONSTANTIN BRÂNCUŞI: COMICUL CREAŢIILOR SALE (THE INDEPENDENT)
Admiratorii artei moderne ezită să recunoască aspectul comic al ei. Trecând în revistă opera lui Constantin Brâncuşi deschisă la galeriile Tate Modern din Londra, Tom Lubbock crede că a venit vremea să se pună în lumină partea comică a creaţiilor brâncuşiene şi argumentează această teorie într-un articol publicat în ediţia de vineri, 30 ianuarie, a cotidianului britanic The Independent. Există două istorisiri despre Brâncuşi pe care oamenilor le place să le spună. În 1920, artistului i-a fost expus portretul-bust "Principesa X" la "Salon des Independants" de la Paris. Organizatorii au avut o problemă. În spaţiile cavitare ale compoziţiei sale aproape abstracte, au perceput organul sexual masculin. În ciuda protestelor artistului privind caracterul neintenţionat, creaţia a fost respinsă ca "obscenitate falică". După proteste a fost restituită.
Câţiva ani mai târziu, sculptorul a trimis o altă creaţie, "Pasărea în văzduh", la o expoziţie la Chicago. A fost oprită de oficialităţile vamale americane. În ciuda volumului pur al compoziţiei sale au fost incapabili să vadă orice formă de artă şi au stabilit o taxă de 40 la sută asupra "obiectului" ca "metal brut". A urmat un proces pe care Brâncuşi l-a câştigat în cele din urmă.
Trăsătura comună a acestor istorisiri este aceea că ambele sunt în esenţă comice. Una este o istorie de insinuare sexuală, cealaltă un caz de identitate greşită. Ambele implică un "double-take" /o tehnică a comediei în care un actor reacţionează mai întâi inadecvat la o replică de dialog sau situaţie apoi reacţionează adecvat n.red/ – este vorba de un portret sau un falus, o sculptură sau o masă de metal? În nici una dintre ele nu este foarte clar care este obiectul glumei? Ai putea râde de afectarea şi insensibilitatea birocraţiei – sau despre arta minimalistă /şcoală de pictură şi sculptură care subliniază extrema simplificare a formei n.red/.
Poate că Brâncuşi însuşi este hâtrul. "Priviţi Principesa X. Chiar sugerează organul masculin şi cu siguranţă că insinuarea nu a scăpat ochiului artistului", scrie Tom Lubbock, care mai îndeamnă: "Priviţi la Pasărea în văzduh. Problema este că nu se recunoaşte nici o pasăre. Este chiar la limita unei suliţe din bronz polizat verticale. Sunt aceste înţelesuri duble ale artistului ?" – se întreabă semnatarul.
Arta modernă are o relaţie deloc liniştitoare cu comedia. Admiratorii ei ezită să recunoască faptul că ar putea fi comică, de teamă să nu dea apă la moară adversarilor ei care chiar cred că este o glumă. Desigur, nimeni nu poate nega faptul că arta lui Pablo Picasso este şăgalnică şi plină de acel gen de ambiguitate specifică Principesei X. Totodată, toată lumea poate vedea că opera pictorului francez Marcel Duchamp afişează un umor sec şi poate obositor. Sculptura sa celebră "Fântâna", un pisoar pentru bărbaţi, îndrăzneşte deliberat să ofere genul de răspuns pe care l-a dat Pasărea în văzduh. Duchamp l-a încurajat pe Brâncuşi să aducă în faţa justiţiei acest caz, fără îndoială prevăzând potenţialul comic.
"Oare sigur Brâncuşi nu era un gen de clown?" – se întreabă semnatarul articolului. Sculpturile sale sunt artă modernă pură. Sunt elementare, spiritualizate. Ele urmăresc formele esenţiale ale lucrurilor. Au valoare de talismane sfinte, obiecte de ritual, concentrări supranaturale de putere. Se ridică în zbor. Ar aspira să dispară chiar în întregime, să se demateralizeze. Se poate vedea chiar în expoziţia deschisă joi, 29 ianuarie, la Tate Modern sub titlul: Esenţa lucrurilor".
Da, arta lui Brâncuşi este o artă foarte serioasă, frumoasă, penetrantă şi înalt spiritualizată – şi în acelaşi timp o artă comică, este de părere Tom Lubbock. Funcţionează cu toate trucurile comediei: batos /trecere bruscă de la un stil elevat la banal sau la grotesc n.red/, caricatură, calambur, anticlimax /descreştere a efectului scontat n.red/.
Totul începe de la un "sărut". Brâncuşi a călătorit din ţara sa natală, România /potrivit legendei, pe jos/ şi a sosit la Paris, capitala culturii moderne în 1904. A spălat vase, s-a înscris la şcoala de artă şi a găsit un loc de muncă în atelierul lui Auguste Rodin. La scurt timp, Brâncuşi a creat o sculptură în piatră numită "Sărutul". Desigur a existat un precedent. Cu un deceniu înaintea acestei creaţii, Rodin a realizat o sculptură în marmură foarte cunoscută şi apreciată astăzi, "Sărutul": o pereche de tineri în mărime naturală strâns îmbrăţişaţi pe o stâncă prometeică, corpurile având musculatura bine marcată ca la Michelangelo. Care este replica lui Brâncuşi? O creaţie în care două figuri cuboidale sunt lipite una de alta într-o îmbrăţişare copilărească, faţă lipită de faţă, braţele ca de broască înfăşurate pe spatele fiecăruia.
Este o critică a lui Rodin cu siguranţă. Elimină orice urmă de musculozitate a sculptorului francez. Este opusul metodelor de creaţie ale lui Rodin. Rodin făcea mulajul din ipsos, apoi ajutoarele sale îl executau în marmură. Sculptura lui Brâncuşi este ostentativ o bucată de piatră. Blocul brut din piatră din care este făcută este încă vizibil, transformat apoi în formele îmbrăţişate. Mai mult decât o critică, îndrăgostiţii lui Brâncuşi – muţi, simpli, încântători – sunt o ripostă comică la încleştarea teatrală şi umflată a lui Rodin. Pe lângă Rodin Brâncuşi pare absurd – absurd de brut şi nearticulat. Iar pe lângă Brâncuşi, Rodin pare absurd – absurd de grandios şi explicit. Sublimul şi ridicolul, o chestiune de gust. Cei doi încarnează idei ireconciliabile ale seriozităţii sculpturale.
Forma comică a "batosului" este efectul favorit al lui Brâncuşi. El a insistat cu iritare că opera sa nu a fost niciodată abstractă. "Sunt nişte imbecili cei care numesc opera mea abstractă", spunea el. Subiectul este vital – un cap de om, un tors, o pasăre, un peşte, o ţestoasă. Dar există întotdeauna un decalaj între subiectele lui Brâncuşi şi obiectele pe care le descriu pe acestea. Aceste obiecte sunt atât de emfatic obiecte: bucăţi brute de piatră, lemn şi metal, cărora li se dă formă de corpuri geometrice de bază, cuburi, ovoide, emisfere, cilindri şi semicilindri. Sculptura lui Brâncuşi este marcată de o tensiune între lucrul de mână şi "nelucrul de mână". Figurile sale implică un sens al distanţei, un salt, o zguduitură, între subiectul organic însufleţit, om sau animal, şi entitatea geometrică sau mecanică neînsufleţită la care este redus. Iar aceasta este esenţa însăşi a comediei – cel puţin potrivit unei teorii majore din acea vreme.
În 1900, filozoful parizian Henri Bergson a scris un eseu despre râs. Care era elementul fundamental al râsului? De exemplu: ce este atât de comic atunci când o persoană cade pe stradă? Explicaţia lui Bergson este şi principiul său central. Râdem atunci când un organism viu este supus rigidităţii, inelasticităţii "unui lucru mecanic încrustat în fiinţa vie". Comicul izvorăşte din lupta dintre suflet şi materie. Sufletul este infinit de suplu, nesupus nici unei legi a gravitaţiei. Materia însă dă dovadă de obstinaţie şi rezistă. "Când materia reuşeşte să insensibilizeze viaţa exterioară a sufletului, pietrificându-i mişcările şi împotrivindu-se graţiei sale, reuşeşte – pe seama corpului – un efect care este comic".
Această idee are limitele ei. Nu vede că şi corpurile cu suflet excesiv ale lui Rodin sunt de asemenea comice. Dar prin faptul că a înregistrat tendinţa principală a artei secolului al XX-lea, este profetică. Bergson spunea: "Râdem de fiecare dată când o persoană lasă impresia că este un lucru". Cât de adevărat este aceasta în cazul mulţimii de fete neînsufleţite ale lui Picasso, al imageriei maşinii de sex a lui Duchamp de organisme încrustate cu gadgeturi! Râdem oare? Poate că ar trebui să râdem ceva mai mult, este de părere autorul articolului.
Oamenii şi animalele lui Brâncuşi lasă adesea impresia de a fi lucruri iar efectul – brusca compactare a creaturii în lucru – este adesea comic. Plecaţi de la un peşte, la Peştele lui Brâncuşi, o aşchie în formă de lacrimă, amorfă, din bronz foarte lustruit. Plecaţi de la o pasăre, la Pasărea măiastră, ca o sticlă alungită din marmură galbenă, în echilibru precar pe un soclu mic, vârful său devenind o gură căscată pentru a cânta sau de foame. Acestea sunt supersimplificări. Reducerea lor merge prea departe făcând din organismele vii un lucru mut. Este o asemănare, dar asemănare extrem de caricaturizată.
Unele dintre operele lui Brâncuşi sunt făţiş caricaturale. Când face un portret-sculptură, foloseşte formule şi economii tipice artei caricaturii. Există un cap minunat al poetei Nancy Cunard, intitulat "Tânără sofisticată", care constă într-o bombare ca de litera D /faţa ei/ iar în vârful capului are o boabă de păr elegant răsucită, ca un nor caricaturizat. Realizează cea mai îndepărtată şi totuşi cea mai precisă evocare a fizionomiei, un caracter. Şi invită la o comparaţie surprinzătoare.
Este vorba de Max Beerbohm, parodistul şi caricaturistul britanic care nu a fost prea des corelat cu Brâncuşi. Cei doi au fost de fapt contemporani – Beerbohm /1872-1956/, Brâncuşi /1876-1957/. Probabil că Beerbohm nu l-a admirat pe Brâncuşi. Ţinta caricaturii sale a fost arta modernă cu formele ei simplificate şi admiraţia faţă de ce e primitiv. Ironia este că desenele comice ale lui Beerbohm urmau aceleaşi operaţiuni ca sculpturile lui Brâncuşi. Aduc aceeaşi magie. Economia este împinsă atât de departe încât la început nu se poate recunoaşte nimic. Dar imediat ce apare o asemănare apare şi sentimentul deplin.
Arta lui Brâncuşi este un gen de impresionism: prin sentimentul mimetic al lumii. Îşi cunoaşte creaţiile din interior. Nu reprezintă lucrurile aşa cum arată, ci senzaţia corporală, o stare de spirit, un gest, o mişcare, un sunet. Cocoşul nu prea arată a cocoş. Zigzagul care urcă spre un vârf ascuţit sugerează, dar nu poate fi citit cu adevărat aşa, creasta cocoşului. Sintetizează poziţia cocoşească a unui cocoş şi cucurigul pătrunzător al lui.
Din nou te gândeşti la desenele animate. Este clar că Bateman s-a inspirat din forma extrem de mimetică a sculpturii moderne, de la Henry Moore probabil care, la rândul său, a găsit multe surse de inspiraţie la Brâncuşi. Autorii de desene animate şi arta modernă vorbesc un limbaj comun.Apoi mai sunt calambururile. Principesa X nu este singura care permite citiri alternative, de aici şi îndoiala privind inocenţa lui Brâncuşi legat de ambiguităţile potenţiale ale unei forme. Pasărea în văzduh este supremul exemplu de obiect ambiguu. Ce evocă acest bumerang vertical? Aripa zburătoare a unei păsări? Poziţia gata de zbor a ei? Traiectoria zborului? Mişcare în vânt? Toate la un loc. O astfel de reacţie care îţi taie respiraţia face ca istoria legată de comedie să pară o interpretare eronată. Indiferent de ce a spus Bergson, este ceva diferit.
Arta lui Brâncuşi dă un răspuns la teoria lui Bergson. Acesta a văzut în materie ceva care "pietrifică sufletul". La Brâncuşi neînsufleţitul realizează o graţie transcendentală. Operele sale propun forme foarte purificate care sunt mai aproape de spiritul pur decât este un organism viu. Dar Brâncuşi nu vrea numai transcendentul. Monumentul de la Târgu Jiu "Coloana /recunoştinţei/ fără sfârşit" se ridică ca un turn de "şolduri şi talii" care alternează într-un zigzag la nesfârşit. Merge în sus dar undeva trebuie să se oprească – pur şi simplu la un şold nu la o talie, deschizând nu închizând. Se poate interpreta acest capăt drept limită pură la o formă care continuă spiritual, invizibil spre cer. Vârful Coloanei fără sfârşit este un "anticlimax". Comedia îşi are ultimul cuvânt. Şi aici te opreşti – îşi încheie analiza Tom Lubbock.
(ROMPRES /Traducere şi adaptare de Adriana Doicaru)
