O CARTE DOCUMENT

    

Am căutat să mă apropii de paginile cărţii sine ira et studio, chiar dacă în casa noastră Înalt Preasfinţitul se bucură, de plano, de auspicii favorabile. (Nu l-am crezut şi nu-l cred pe Pacepa şi, oricum, ierarhul are calităţi deosebite, care îl fac să rămână ca un reper nu numai în istoria Bisericii Ortodoxe Române, ci şi în cea a literaturii noastre.) I-am mai lecturat o carte de memorialistică, Rotonda plopilor aprinşi, în care evocarea lui Marin Preda m-a emoţionat profund, personaj care nu lipseşte nici din aceste Memorii.
    

După ce am încercat să enunţ premisele cu care am abordat cartea, voi încerca să fac unele comentarii, în calitate de simplu cititor, deoarece nu am veleităţi de critic literar. Memoriile merită, cu prisosinţă şi o analiză de specialitate.
    

Partea I a fost scrisă în Statele Unite, în decurs de 9 luni, la Detroit, fiind terminată la 9 mai 1974, cu puţin înaintea reîntoarcerii în ţară. A fost păstrată într-un seif de bancă până în anul 2001, când manuscrisul a fost recuperat prin Episcopul Vasile Flueraş.
    

Primul capitol este intitulat semnificativ „Adolescenţă verzuie”. Apropierea de mişcarea legionară i-a marcat esenţial viaţa. Punctul de pornire al memoriilor este vara anului 1941, când tânărul Valeriu absolvise Seminarul Central din Bucureşti şi se pregătea să intre la Facultatea de Teologie. Oltean de obârşie, unde trăia mama, dar cu tatăl domiciliat în Bucureşti, angajat al Societăţii de Tramvaie, posibilităţile materiale ale autorului nu erau strălucite, din care cauză a lucrat chelner la restaurantul jupânului Manole Şerbănescu. Cu siguranţă, prima lui pasiune şi, poate, cea mai mare a fost literatura, dar aşa cum am amintit mai înainte, nu a rămas indiferent nici la ideile Căpitanului, motiv pentru care a aderat, încă din timpul seminariului, la Frăţia de Cruce. În această privinţă, autorul face o mărturisire relevantă: „Poate că sentimentul libertăţii – care nu m-a părăsit niciodată în viaţă – m-a împiedicat să fiu un frate de cruce perfect” (p. 12). Tânărul Valeriu a încercat şi un sentiment de culpabilitate, deoarece scria poezii străjereşti şi obţinea premii literare de la duşmanii Mişcării. (În iunie 1939, a primit din mâinile „regelui – asasin” – folosesc sintagma autorului – medalia Meritul Cultural, monarh pe care l-a mai văzut când, venind cu pluguşorul la Palatul Regal, i-a aruncat pe umeri „grâu curat şi grâu de vară”.)
    

Deşi a abandonat mişcarea legionară, considerând că trebuie „să scrie şi să scrie”, intră din nou în vizorul poliţiei. Întâmplător, s-a întâlnit pe străzile Capitalei cu cortegiul funerar al lui Horea Codreanu. L-a antrenat pe drum o cunoştinţă comună. La locul de înhumare, fiindcă s-a cântat un imn legionar, poliţia şi siguranţa au început să tragă în mulţime. Apoi, agenţii
i-au ridicat pe toţi cei care se găseau acolo. În servieta lui Valeriu, pe lângă un volum de Eminescu, poliţistul care l-a percheziţionat a găsit un semn de carte din mătase verde, ceea ce, în ochii organelor de represiune, a fost considerat un delict înfricoşător. (Episodul pe care îl reproduc s-a întâmplat în august 1941, deci după ce Antonescu i-a înlăturat de la putere pe companionii lui.) Atunci se confruntă memorialistul cu prima încarcerare. Închisoarea rămâne tot închisoare, indiferent dacă paznicii sunt plătiţi de un dictator militar sau de comunişti. Citind cartea lui Valeriu Anania, ajungi la constatarea că închisorile dinainte de 1944 erau mai insalubre ca cele ulterioare, al căror „oaspete” a fost, într-o lungă detenţie. Apropo de arestarea din august 1941, aceasta nu a dus la condamnarea judiciară, după câtva timp a fost eliberat – dar a rămas cu o fişă: „fişă cu nume şi prenume, cu datele personale şi, mai ales, cu un calificativ politic pus: legionar”. Această fişă l-a urmărit consecvent, până în decembrie 1989, şi i-a adus multă suferinţă, imens de multă suferinţă.
    

Nu aş vrea să fac un rezumat al memoriilor, lăsând această bucurie cititorilor, dar doresc să mai marchez câteva momente, care – în opinia mea – i-au marcat destinul.
    

În 1942 a intrat în călugărie, dar supravegherea „organelor” nu a încetat nici un moment. Deşi într-un recent interviu a declarat „am fost şi am rămas un om de dreapta”, autorul a ajuns la concluzia că „un cleric adevărat nu poate fi în acelaşi timp şi legionar” (p. 39). Consider că acesta este crezul fundamental al autorului, fiind un bărbat cu multă personalitate, care nu acceptă prea uşor subordonarea. Neînregimentarea politică a fost consecinţa faptului că a considerat liberul-arbitru, cu care este înzestrată fiecare fiinţă umană, nu numai ca o mare responsabilitate, dar şi un imens dar pe care trebuie să-l gestionăm corespunzător.
    

Cumplită a fost perioada arestării, anchetării şi a procesului prin care a fost condamnat de comunişti la 25 de ani de închisoare. A fost eliberat mai devreme, la 1 august 1964, ca urmare a graţierii tuturor deţinuţilor politici. În timpul anchetei a fost torturat sălbatic (p. 269-273), dar nu a acceptat să facă declaraţii neadevărate despre Patriarhul Marina. A admis cu uşurare să semneze o declaraţie prin care îşi „recunoştea” activitatea legionară, pentru a nu se mai prelungi chinul. Cred că Valeriu Anania face un mare exerciţiu, pentru care trebuie să-i fim recunoscători. La un moment dat, spune: „… de unde până aici mă dominase tendinţa de a-mi apăra prietenii şi de a pune cât mai puţin pe seama lor, acum simţeam un fel de voluptate să le descopăr fapte şi atitudini ce-i calificau drept adversari ai regimului” (p. 299).
    

În confruntarea cu forţele întunericului, ale iadului pe Pământ, actualul Mitropolit, cu toate omeneştile cedări, a fost un învingător. În puşcărie a elaborat piesele Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole, care rămân în cultura română. E uşor acum să emiţi critici, eventual din America, dar să înduri calvarul suferinţelor neîntrerupte şi să-ţi păstrezi luciditatea, mi se pare o biruinţă.
    

Creaţia literară, care l-a întovărăşit în perioada detenţiei, mai dovedeşte ceva: libertatea îşi face loc şi în cele mai cumplite împrejurări. Îmi amintesc că şi Corneliu Coposu relata că, în timpul detenţiei, în izolarea totală de la Râmnicu Sărat, şi-a păstrat minţile şi nu a uitat să vorbească scriind zeci şi zeci de poeme, pe care le recita şi corija de dimineaţă şi până seara. Şi cunoştinţa noastră comună, adică Ionuc Bohotici, care a executat 15 ani de puşcărie, îmi spunea că, oricât de paradoxal pare, cel mai liber şi chiar fericit s-a simţit, uneori, în închisoare, depăşindu-şi condiţia de rob şi foamea cumplită ce l-a încercat până în ajunul eliberării.
    

În timpul detenţiei, la Glavele, a murit mama autorului, iar „la numai câteva luni după ea, într-o casă de bătrâni” (p. 237), acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu tatăl lui, fiind îngropat în pământ străin. Apoi, din cele aproape 2000 de volume ale bibliotecii personale, a mai găsit vreo 15, ceea ce pentru un om al cărţii a fost a doua mare lovitură primită, după ce a ieşit de după zăbrele.
    

Sfârşitul primei părţi a memoriilor este marcat de plecarea în Statele Unite, la cererea preoţilor din Episcopia misionară de acolo, ce se găsea în structurile canonice ale Patriarhiei de la Bucureşti. Până ce a pus piciorul în avionul care-l ducea peste zări, la 29 octombrie 1965, securiştii şi funcţionarii de la Departamentul cultelor i-au făcut multe şicane. Desprinderea temporară de ţară este emoţionantă: „… scara se îndepărta de avion pe rotile. Scara, acea scară fascinantă, pe care un român al acestor vremi poate face primii paşi spre libertate, scara înspăimântătoare pe care, la un semn cu degetul, te puteai întoarce din uşa avionului spre umilire şi frică. Nu-mi era frică. Primeam totul ca de la Dumnezeu, şi cu El în rugăciune îmi luam zborul spre alte zări, într-o imensă curbă a ciudatului meu destin.” (p. 345)
    

Partea a II-a, p. 351-691, scrisă după 30 de ani, pe computer, în ţară, relatează şederea în Statele Unite timp de 11 ani, apoi şederea în România, după ce s-a reîntors şi se termină cu alegerea de către Sfântul Sinod al B.O.R. în funcţia de Arhiepiscop al Clujului, la 29 ianuarie 1993.
    

Nu i-a fost uşoară şederea nici în Statele Unite şi nu sunt eu chemat să judec raporturile dintre Episcopia misionară, în cadrul căreia a activat Valeriu Anania, şi cea de la Vatra, la care Episcop a fost Valerian (Viorel) Trifa.
    

În perioada americană, poziţia adoptată de el nu i-a lăsat indiferenţi nici pe românii din Statele Unite, nici pe cei din Europa occidentală. Printre publicaţiile Exilului, care nu l-au atacat, sunt menţionate Fiinţa Românească, editată la Paris de Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu şi Buna Vestire, editată la Roma, de Monseniorul Aloisie Tăutu.
    

În America, la 20 octombrie 1967, Episcopul Victorin l-a hirotonit ca preot. Deşi relaţiile dintre episcop şi călugărul – devenit proet, sosit din România, nu au fost lipsite de asperităţi – dar unde sunt ideale raporturile dintre oameni, colaborarea a fost bună. V. Anania face următoarea reflecţie: „Deseori îmi aminteam de un sfat pe care mi-l dăduseră doi oameni înţelepţi, la distanţă de timp şi fără să ştie unul de altul, profesorul Victor Papilian şi mitropolitul Tit Simedrea: „Văd că eşti făcut să străluceşti. Evită cât poţi, că-ţi vei face duşmani.” (p. 388). Nu şi dacă a urmat întrutotul acest sfat, dar pentru aceasta nu-i găsesc vreo vină. De altfel, nici memorialistul nu mi se pare că a avut sau că are cele mai bune păreri despre patriarhii Iustin şi Teoctist, mitropoliţii Nicolae Corneanu şi Antonie Plămădeală, după cum nu-l agreează, în mod deosebit, nici pe Andrei Scrima, căruia recent i-a apărut, în româneşte, o remarcabilă carte despre Evanghelia lui Ioan.
    

Pline de culoare sunt relatările despre vizitele întreprinse în delegaţii ecleziastice în India şi Etiopia, după cum cea mai interesantă parte a şederii americane este Jurnalul Hawaian. Acest Jurnal, cuprins în Memorii, consemnează perioada cea mai fastă, în care literatul şi-a definitivat Mioriţa, Steaua Zimbrului, Meşterul Manole şi Du-te, vreme, vino, vreme! A scris şi poeme, iar şederea din Honolulu l-a inspirat pentru romanul Străinii din Kipukua.
    

Revenit în ţară, după o perioadă în care a funcţionat tot la Patriarhie, unde nu a avut cele mai bune raporturi cu Patriarhul Iustin, la 1 septembrie 1982 s-a pensionat, retrăgându-se la Mănăstirea Văratic, care a fost „cel mai fertil atelier de lucru literar” (p. 648).
    

Perioada postamericană este marcată de realizarea unei noi versiuni a Bibliei, care nu lipseşte din biblioteca familiei mele. Fără exagerare, mi se pare că aceasta nu este numai cea mai mare întreprindere teologică a ierarhului, dar şi o mare izbândă a limbii româneşti. A reprezentat rodul unei munci uriaşe, începută la 23 decembrie 1990 şi finalizată în august 2001 (p. 652).
    

Interesante sunt şi consemnările despre frământările din cadrul ierarhiei BOR, după evenimentele din decembrie 1989, dezbateri la care Valeriu Anania a luat parte activ.
    

Într-o sumară concluzie, relevând calitatea scriiturii, Memoriile sunt o lectură indispensabilă, nu numai pentru cei care doresc să cunoască o personalitate de excepţie, apoi cele întâmplate în Biserica Ortodoxă Română după 1944, dar chiar şi istoria României de atunci şi până în prezent. De aceea, o recomand, ca bibliografie obligatorie, colectivului de cercetători de la Academia Română, care redactează Istoria României contemporane.

12 martie 2009

Adrian Man

P.S. În preajma aniversării zilei de naştere a Înalt Preasfinţitului Bartolomeu, îi urez ani mulţi cu sănătate, înţelepciune şi acelaşi spirit ecumenic ca cel din 1946, când l-a îmbrăţişat pe viitorul Cardinal Iuliu Hossu! Gândurile acestea se îndreaptă, în acelaşi spirit cu care l-a colindat Ierarhul meu, Florentin, la 23 decembrie 2008.