O nouă carte despre „Rusia înfometată”

După două volume ample din seria „Afaceri Orientale”, care tratează o temă de care s-a scris puţin sau aproape deloc în literatura istorică românească (Marea foamete sovietică, 1926-1936 şi Foametea, piatiletka şi ferma colectivă: documente diplomatice româneşti, 1926-1936), istoricul şi diplomatul Vadim Guzun recidivează, în sensul pozitiv al termenului, oferindu-ne, sub auspiciile Academiei Române, Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, cartea „RUSIA ÎNFOMETATĂ: acţiunea umanitară europeană în documente din arhivele româneşti, 1919-1923” (editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2012), care merită cel puţin câteva comentarii.

Volumul cuprinde o notă asupra ediţiei şi un substanţial studiu introductiv al editorului, de 60 de pagini, ce constituie călăuze în descifrarea materialelor reproduse. Sunt tipărite 284 de documente ce sunt cuprinse în intervalul 2 martie 1919 şi până la 24 iulie 1923, ultimul material fiind o telegramă a legaţiei României la Sofia. În carte, mai sunt inserate 36 de planşe fotografice, care-i potenţează mesajul. Ceea ce s-a întâmplat în imperiul de peste Nistru a reverberat nu numai pe plan internaţional, îndeosebi în Europa şi Statele Unite, dar şi în România, peste care a trecut un mare val de refugiaţi în acea perioadă. După îngrozitoarele pierderi umane şi materiale cauzate de Primul Război Mondial, statul naţional unitar român se găsea într-o situaţie economică destul de precară, la care se adăugau climatul politic intern, extrem de tensionat, determinat deopotrivă, de nemulţumirile social-economice ale populaţiei, precum şi de necesitatea desfăşurării activităţii organismelor statale în noile provincii, cele mai multe probleme fiind în Basarabia.

Documentele reproduse provin din Arhivele Naţionale ale României şi din cea a Ministerului Afacerilor Externe, care, la rândul lor, îşi au surse în dosarele cuprinse în fondurile Direcţiei Generale a Poliţiei, Inspectoratului General al Jandarmeriei, precum şi în cele de la MAE. Acestea din urmă consemnează comunicările oficiale ale reprezentanţelor diplomatice ale ţării noastre către centrala de la Bucureşti. Din acest mozaic de informaţii, selectate de editor, se constituie un tablou cu impresionant, uneori apocaliptic, despre dimensiunile foametei în Ţara Sovietelor şi consecinţele acesteia pe plan internaţional. Rapoartele mai cuprind informaţii preţioase despre situaţia economică şi militară de acolo. Această idee s-a confirmat şi în cadrul emisiunii „Istorica” de la Radio România Actualităţi din 13 mai a.c., la care realizatorul George Popescu i-a invitat pe cercetătorii Vadim Guzun şi Adrian Cioflâncă. Foametea a produs un fenomen masiv de imigraţie din spaţiul sovietic spre exterior, România, aşa cum am mai precizat, a fost una din ţările de tranzit pentru cei care încercau să scape de „raiul socialist”. În emisiunea pe care-o evidenţiez în continuare s-a mai discutat şi despre modul cum au răspuns autorităţile noastre comandamentului umanitar de a-i ajuta pe refugiaţi, precum şi despre modul cum au fost recepţionate mesajele din exterior, prin care ni se solicita să facilităm accesul de alimente spre zonele înfometate. Consider, la fel ca şi Vadim Guzun, relativ mai nuanţat însă, că ne-am achitat onorabil de îndatorirea pe care-o aveam de a ajuta pe semenii noştri aflaţi într-o cumplită suferinţă. Unele deficienţe legate de operaţiunea umanitară trebuie evaluate şi în contextul infiltrării masive de spioni sovietici, care, în decursul anilor, au periclitat siguranţa naţională. Agenţi sovietici au continuat să activeze pe teritoriul român în perioada când aceasta a fost comunizată şi chiar în decembrie 1989.

Efectele foametei sau înfometării, cum insistă editorul să califice evenimentele tragice din primii ani de existenţă ai Rusiei şi Ucrainei sovietice, au fost agravate de răspândirea tifosului exantematic şi a holerei (f. 153, 165), a tuberculozei şi a malariei, deci a bolilor, în general, precum şi de o cruntă represiune din partea autorităţilor, în care principalele victime au fost ţăranii. Aceştia din urmă au fost persecutaţi atât de autorităţile statale, cât şi de trupele albgardiste, anarhiste sau naţionaliste, între care s-a desfăşurat un sângeros şi lung război civil. Adversarii comunismului i-au jecmănit şi ei fără de milă pe ţărani. Referitor la autorităţile bolşevice, o situaţie privilegiată au avut-o ostaşii Armatei Roşii şi, în primul rând, activiştii de partid şi birocraţia statală, deci organele de represiune în masă.

Caracterul îngrozitor al înfometării şi al celorlalte fenomene subsidiare au dovedit, fără putinţă de tăgadă, „falimentul ideii comuniste”, aşa cum era caracterizată situaţia din Rusia sovietică într-o notă a Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale din data de 6 octombrie 1922 (f. 159). Ca să fiu mai convingător în îndemnul de a citi cartea, care extrem de importantă prin informaţiile documentare inedite dezvăluite, aş mai dori să consemnez câteva fapte pe care le consider relevante.

Într-un document provenind de la ataşatul militar de la Paris din 27 ianuarie 1923 se consemnează, pe baza declaraţiei unui militar eliberat de ruşi din prizonierat: „Femeile bolnave de boli sifilitice sunt împuşcate. Bătrânii bolnavi de boli incurabile sunt omorâţi în spitale”, iar „Cei care vin de la ţară la oraş îşi aduc mâncare în traistă” (f. 602-603). Din cauza foametei se consuma carne de câine şi de pisică (f. 566) şi tot din acest motiv recolta era mâncată pe ogoare înainte de a se coace. Tot în urma flagelului cumplit, femei de condiţie socială bună s-au prostituat masiv la Petrograd şi la Moscova. Desigur, foamete a mai fost şi pe vremea ţarilor, când 75% din populaţie era analfabetă, dar nivelul acesteia nu a căpătat dimensiunile episodului din timpul guvernării sovietice, când, în opinia editorului, s-au înregistrat aproximativ 5 milioane de decese.

Desigur, o parte din consecinţele înfometării au fost atenuate de masivul ajutor internaţional, bine organizat, în care s-a remarcat F. Nansen, Înalt Comisar al Comisiei Internaţionale pentru Ajutorarea Rusiei, cu sediul la Geneva. Într-o telegramă adresată Înaltului Comisar Nansen de către Tache Ionescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, la 14 ianuarie 1922, acesta din urmă îi comunică că, în  pofida secetei de care a suferit şi România, „noi suntem gata de a dona Rusiei vagoane cu secară şi porumb” (f. 546).

Chiar dacă noi am fi puţin altfel, cum susţine profesorul Lucian Boia, România n-a rămas indiferentă la ceea ce se întâmpla în afara fruntariilor sale. Aş mai semnala un document interesant de la fila 395, un raport al legaţiei României de la Stockholm, care se referă la tezaurul nostru sechestrat la Moscova: „există puternice prezumţii ce mă fac să bănuiesc că el a fost jefuit de mult”. Cam aşa ceva i-a spus preşedintele Vladimir Putin fostului nostru prim-ministru Radu Vasile.

Orice informaţie conţinută în documente trebuie examinată cu discernământ, chiar dacă acestea provin de la oficiile diplomatice, dar este indiscutabil că acestea trebuie crezute atunci când converg în direcţia că fostul spaţiu sovietic s-a confruntat cu o foamete îngrozitoare, cauzată atât de factori obiectivi (condiţii meteo excepţionale, epidemii, războiul civil), cât şi, îndeosebi, de cauze subiective, şi anume de politica nefastă a conducătorilor sovietici care, într-o vreme, au practicat „comunismul de război”, spoliind ţăranul de orice aliment pe care îl avea în casă.  Aş mai dori să scot în evidenţă un amănunt care mi s-a părut şocant. Familia scriitorului Dostoievski, în acele vremuri, supravieţuia din pachetele trimise din Elveţia (f. 588-589).

Consecinţele acestui fenomen de masă, tratat în carte, nu ar trebui uitate, chiar şi numai pentru faptul că nu i-au ocolit deloc pe conaţionalii noştri, etnicii români de dincolo de Nistru. Pentru acest efort de a reconstitui cu discernământ trecutul, Vadim Guzun merită gratitudinea noastră.

Apropo de numărul victimelor, aş face o ultimă remarcă. Iosif Vissarionovici Djugaşvili (Stalin) ar fi spus: „Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane de oameni este statistică”. Conducătorii sovietici, pe care încă prea mulţi basarabeni, în frunte cu fostul preşedinte Vladimir Voronin, îi regretă, au acţionat implacabil conform acestui cinic percept.

Adrian Man