Ofensiva răului şi combaterea lui

Atentatul terorist de la Nairobi, de o amploare neobişnuită, agresorii au fost neutralizaţi abia după patru zile, asasinarea unor creştini anglicani în Pakistan, la ieşirea dintr-o biserică şi atacurile cu arme chimice din Siria produse în luna august scot în evidenţă că cel de-al treilea Război Mondial, şi anume cel cu terorismul, nu prea are şanse să se sfârşească într-un termen rezonabil. Desigur, în lumea civilizată, loviturile teroriste, în general au fost prevenite, chiar dacă preţul pentru aceasta a fost de multe ori foarte mare: metode inacceptabile de interogare a suspecţilor, intruziunea în viaţa privată (vezi cazul Snowden). Atentatul de la Boston din primăvara acestui an nu a avut amploarea scontată de asasini, în schimb, în ţările Lumii a Treia, ceea ce se întâmplă depăşeşte imaginabilul.

Fanatismul de orice fel (politic, naţional, religios) ne aduce în urmă cu sute de ani şi provoacă un permanent climat de panică şi de nesiguranţă. Se cheltuiesc sume enorme pentru a preveni şi combate reţelele teroriste, bani care ar fi putut să fie mai bine utilizaţi pentru educaţie, sănătate şi, în general, pentru creşterea nivelului de trai. Cât de important ar fi să se aloce mai multe resurse financiare pentru investiţii, ceea ce ar reduce considerabil şomajul. Fanaticii sinucigaşi pentru care viaţa nu are vreun preţ se arată, în continuare, deosebit de virulenţi, şi deci capabili să facă fapte oribile, care prin frecvenţa lor, tind să fie considerate de publicul larg ca unele ce aparţin cotidianului, deci fac parte din „banalitatea răului”.

Aş mai dori să scot în evidenţă încrâncenarea cu care se luptă islamiştii fundamentalişti cu creştinii. În hypermarketul din Nairobi, teroriştii, înainte de a începe să tragă în cumpărători, le-au cerut acestora să declară care sunt musulmani. Pentru a-i verifica dacă spun adevărul i-au pus să recite din Coran. (Musulmanii cunosc pe dinafară pagini întregi din cartea lor sfântă.) După această verificare, au declanşat asasinatul în masă, evacuându-i în prealabil pe coreligionari din clădire. Nu religiile sunt de vină pentru excesele oamenilor, ci aceştia din urmă. Coranul poate fi citit şi interpretat în moduri diverse şi nu exclusiv în sensul intoleranţei şi violenţei. Apoi, sunt musulmani foarte de omenie, cum sunt cei sunniţi din ţara noastră, deci nu religiile sunt de vină pentru conflicte, ci numai cei care le invocă, ca pretexte pentru a încerca să motiveze cele mai oribile fapte. În Nigeria şi Pakistan se pun bombe în biserici sau în curtea lor pentru a promova Jihadul – războiul sfânt. Nici în Egipt, Fraţii Musulmani, în frunte cu fostul preşedinte Morsi, nu s-au purtat într-un spirit de toleranţă cu egiptenii creştini. Aceştia, numiţi copţi, sunt succesori ai egiptenilor de pe vremea faraonilor. În schimb, înaintaşii egiptenilor musulmani au venit în Egipt din Peninsula Arabică numai prin anii 600-700, deci este indiscutabil că adevăraţii băştinaşi sunt copţii. Referindu-mă la acest climat de intoleranţă între religii, fac mărturisirea că sunt mândru că fac parte din Europa, continent unde musulmanii pot să îşi practice religia nestingheriţi, în care li se permite să ridice moschei, să ţină Ramadanul, şi în general pot trăi liniştiţi.

În consecinţă, faţă de intoleranţă nu trebuie să fim deloc toleranţi, dar lupta împotriva fundamentaliştilor islamici nu se poate rezuma la lovituri militare, ci răspunsul trebuie să fie nuanţat. Sărăcia, inegalitatea socială înfiorătoare, nedreptăţile seculare suferite în timpul perioadei coloniale sunt şi ele sursa fundamentalismului, şi de aceea trebuie să se acţioneze şi asupra cauzelor sociale care îl provoacă.

Revenind la problema unui răspuns adecvat în faţa răului, apreciez că americanii nu au atacat Siria, după ce aceasta a declarat că va pune sub control arsenalul chimic, în vederea distrugerii. Ceea ce a făcut Bashar al-Assad în luna august este oribil, dar să nu uităm că acelaşi lucru l-a întreprins şi Saddam Hussein în războiul cu Iranul. Atunci, SUA nu a protestat prea viguros la atacurile chimice irakiene, fiindcă îl considera mai periculos pe Komeini, liderul religios irakian, decât pe Hussein, care în timpul ocupaţiei americane a Irakului a fost spânzurat. În Siria, acţionează, în cadrul rebeliunii, nu numai luptători pentru libertate, ci şi extremişti al-Quaida, care doboară crucile de pe biserici, iar dacă aceştia vor ajunge la Damasc, creştinii vor trebui să se mute în alte ţări. Rachetele americane de croazieră, în momentul de faţă, nu vor rezolva nimic în Siria, după cum nici în Irak, după atâta amar de vreme, unchiul Sam nu a soluţionat conflictele interne, îndeosebi religioase, care, dimpotrivă, le-a agravat conflictele, iar regimul instalat la Bagdad nu este chiar unul democratic.

Aşa fiind, lupta antiterorism necesită un răspuns adecvat, adică nuanţat, flexibil, suplu, în care armele sunt ultima soluţie. De aceea, cred că Papa Francisc are dreptate, când le-a cerut insistent americanilor să nu-şi trimită armele în Siria. (A se vedea cât de instabilă este acum situaţia în Libia, după intervenţia militară occidentală.)

Pe plan mondial, avem nevoie de oameni politici de anvergură, şi de aceea victoria în alegeri a doamnei Angela Merkel este de bun augur. Menţionăm că şi aceasta s-a împotrivit intervenţiei militare din exterior în Siria, bântuită de războiul civil.

Nu aş dori să fiu înţeles greşit: opţiunea militară în situaţii limită nu este exclusă. Împotriva celor care masacrează civili nu există alternative la folosirea armelor, iar dacă Iranul va produce arme nucleare nici acolo nu va exista altă soluţie decât anihilarea acestora. Cât timp problemele pot fi rezolvate prin tratative, cum este recentul acord americano-rusesc pentru arsenalul chimic din Siria, este bine pentru toată lumea, deoarece „făcătorii de pace” rămân în conştiinţa omenirii şi merită recunoştinţa noastră.

27 septembrie

Adrian Man