La Treznea, fiecare septembrie începe cu lacrimi, vărsate în memoria celor 87 de români şi a celor şase evrei din sat care au fost măcelăriţi acolo, în 9 septembrie 1940, de trupele hortyiste. Copii smulşi de la sânul mamei, bătrâni neputincioşi sau tineri în floarea vieţii. Armele şi baionetele trupelor hortyiste nu au făcut nici o selecţie atunci când, în 9 septembrie 1940, au ajuns în localitatea sălăjeană Treznea.
87 de localnici – români – au pierit atunci, ucişi cu bestialitate de soldaţii hortyşti, cu complicitatea unor persoane de etnie maghiară din zonă. Se întâmpla imediat după Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, când România a pierdut partea de nord- vest a Transilvaniei. Administraţia românească a primit termen de două săptămâni pentru a se retrage din teritoriul cedat şi de a lăsa, astfel, loc, stăpânirii ungare. În acele vremuri tulburi, de tranziţie, au avut loc în Sălaj o mulţime de atrocităţi, toate purtând semnătura armatei horthyste: la Nuşfalău au fost împuşcate şapte persoane, la Cerişa – 17, la Zalău – 10, la Halmăşd – două, la Cerişa – trei, în pădurea Camărului – patru, iar în cealaltă localitate martir a Sălajului, Treznea, 87. Cei mai mulţi români şi-au pierdut viaţa în acele vremuri tulburi la Ip, unde au fost măcelărite 157 de persoane. Masacrul, comandat de un moşier maghiar La Treznea, atrocităţile s-ar fi petrecut – spun localnicii – din vina grofului Bay Francisc, care i-ar fi instigat pe capii militari horthyşti să se abată din drumul lor (cu traseul iniţial Zalău – Ciumărna – Hida) şi să treacă prin Treznea pentru a lichida populaţia românească de acolo, cu care avea dispute legate de terenuri. În cartea sa ”Ip şi Trăznea.
Au ucis la întâmplare
Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească”, profesorul universitar Petre Ţurlea scrie că ”la Zalău, la masa ce s-a dat în cinstea trupelor maghiare, s-a hotărât de către comandantul Batalionului 22 Grăniceri Debreţin, acuzatul locotenent colonel Akosi, la îndemnul moşierului Baji (Bay) Francisc, ca acest batalion să se abată din drumul normal şi să treacă prin comuna Trăznea cu scopul de a extermina populaţia aşezată în partea comunei numită ”Măgura”, ce fusese expropriată din proprietăţile moşierului Baji Francisc, precum şi locuitorii indezirabili din partea veche a comunei, împreună cu locuinţele lor”.
Trupele hortyste ai intrat în localitate în jurul prânzului, iar primele lor victime au fost câţiva copii care se aflau cu animalele la păscut. Au ucis, apoi, aproape la întâmplare, ajutaţi de extremişti maghiari, în total 87 de români, la care s-au adăugat şi şase evrei. Pă fratele meu cel mai mic, Ion, de 2 ani, care s-o ridicat să se uite ce-i, l-o-mpuşcat primu, prin gură, prin cap, a spus Aurel Sălăjean, supravieţuitor
Genocid în toată puterea cuvântului
Fostul jurnalist Ileana Petrean Păuşan, de loc din Treznea, a reuşit să stea în 1990 de vorbă cu câţiva dintre supravieţuitorii cumplitului masacru, niciunul neaflându-se acum în viaţă. „Ne-am băgat în pivniţă şi-am stat acolo-n întuneric, temându-ne să şi suflăm. După vreo 10-15 minute am auzit vorbind ungureşte şi intrând armata în casă. O mărs să dea foc. O făcut hainele măicuţei ştomoştoc, (ghem), le-o udat cu motorină şi cu ele o aprins casa, şura noastră, stogul de grâu şi casa Solomniei. Noi eram în pivniţă şi casa ardea pă noi. Apoi o dat în pivniţă cu o grenadă. S-o uitat care unde-i şi o tras cu arma. Pă fratele meu cel mai mic, Ion, de 2 ani, care s-o ridicat să se uite ce-i, l-o-mpuşcat primu, prin gură, prin cap. O împuşcat-o pă măicuţa şi pă celălalt frate, Teodor, şi pă lelea Nastasie, tăt mortal. Pă lelea Solomnie o rănit-o la mână, iar pă mine m-o împuşcat prin piciorul drept”, povestea Aurel Sălăjean, un localnic care avea doar 10 ani în momentul cumplitelor atrocităţi. ”Tata era deasupra, primul pă grămada de morţi” Alexandru Bîrjac, supravieţuitor. (preluare adevarul.ro)
