Ce presupune principiul „preferinţei naţionale“? Este rezultatul legislativ al unei voinţe politice, apărută şi exprimată de regulă în perioadele de mare criză economică, de a „rezerva avantaje, în general financiare, precum şi prioritatea la angajare“ persoanelor care deţin cetăţenia ţării în care se aplică legea respectivă. Dar şi refuzarea avantajelor sociale acordate „străinilor“.
Wikipedia – de unde am extras definiţia – notează că termenul respectiv ar fi „o expresie franceză, creată în 1985 de către personalităţi apropiate Frontului Naţional (fiind deobicei atribuită lui Jean-Yves Le Gallou. Este adevărat că tema respectivă face parte integrantă din platforma politică a partidului condus acum de Marine Le Pen dar, poate ciudat, prima iniţiativă legislativă în acest sens dateză din august 1931 şi a fost depusă de grupul socialist. În mod explicit, se propunea „interzicerea intrării străinilor în Franţa pe o perioadă limitată de timp”. Ideea apăruse sub presiunea sindicatelor socialiste CGT sau CGT-U ale căror ziare cereau insistent măsuri protecţioniste foarte severe pentru a apăra „pâinea muncitorilor francezi”, totul în contextul marii crize economice mondiale din perioada respectivă.
Chiar dacă legea respectivă nu a reuşit să treacă, un an mai târziu, pe 10 august 1932, este propusă şi de data asta votată o lege similară la iniţiativa guvernului condus de Edouard Herriot (grupul Republican radical şi radical-socialist). Se prevedea un barem admisibil de 5% de imigranţi pentru sectorul public, legislaţie abrogată doar în 1981 de către Francois Mitterand deoarece intra în contradicţie cu acordurile europene semnate de Franţa. La nivelul UE, ideea păruse la un moment dat definitiv îngropată deoarece, într-adevăr, era profund contradictorie cu libertăţile fundamentale garantate de spaţiul comunitar, printre care cea a libertăţii de mişcare şi a găsirii unui loc de muncă şi stabilirii oriunde în Statele membre, fără niciun fel de restricţii.
Asta chiar dacă, în Elveţia spre exemplu, legislaţia continuă să menţină un sistem foarte sever de cote relaţionate cu anumite tipuri de permise de muncă. Primul semnal că, în materie de teoria jocului politic, ceva putea să se schimbe radical a venit într-adevăr din partea tenorilor partidului naţionalist şi populist care este Frontul Naţional. Ei promiteau revenirea la sistemul „preferinţei naţionale”, asta exact în momentul în care începeau să se facă simţite efectele sociale ale crizei financiare şi economice declanşate în 2008. Primul care trece la fapte este însă David Cameron, atunci premier al Marii Britanii care, în 2010, prin vocea doamnei Theresa May (pe atunci Ministru de interne) anunţă că vor fi luate măsurile necesare pentru ca „soldul migratoriu să scadă de la câteva sute de mii la doar câteva zeci de mii de persoane anual… măsură tranzitorie care urmează să prevină un aflux de ultim moment de migranţi”. Solicitând de urgenţă consultări cu UE pentru a determina cota de cetăţeni străini autorizaţi să lucreze în Marea Britanie.
UE refuză o asemenea discuţie şi, din momentul respectiv, începe criza reală care a alimentat toate discursurile şi climatul xenofob care a crescut rapid în Marea Britanie pe fondul mesajului UKIP la care s-au raliat conservatorii, având la orizont doar soluţia BREXIT. A urmat apoi setul de evenimente binecunoscute, cele care, acum, generează un spaţiu în care se dezvoltă discursuri politice din ce în ce mai mult în favoarea a ceea ce se numeşte „un BREXIT dur”, cu aplicarea rapidă a unui set de măsuri ultra-protecţioniste pe piaţa muncii, în linia celor mai severe dintre propunerile aliniate de UKIP, partidul naţionalist şi populist-extremist pentru care, în perioada pre-BREXIT, românii şi bulgarii erau ciuma care urma să ameninţe viaţa liniştită a Regatului Unit.
Măsurile au început să curgă. Prima, cea mai serioasă, legislaţia adoptată în aprilie în termenii căreia străinii care câştigă mai puţin decât echivalentul a 3700 Euro lunar după 5 ani de rezidenţă pot fi expulzaţi. Până acum, cetăţenii europeni care posedau o viză de lucru aveau dreptul la reînnoirea ei după 5 ani. Din acest moment, apare o condiţie obligatorie, aceasta a venitului obligatoriu de minimum 3700 de euro, ceea ce pune probleme enorme pentru sectoare strategice, precum cel al sănătăţii. Nu vom părăsi Uniunea Europeană pentru ca acum să abandonăm din nou controlul imigraţiei. Theresa May, Prim Ministru al Marii Britanii Mai mult, Amber Rudd, ministrul de Interne, a anunţat un plan care prevede că toate companiile vor fi obligate să publice o listă cu toţi angajaţii non-britanici, fiind obligate să acorde preferinţă la angajare britanicilor.
Ce va urma? O bătălie sinistră, care nu mai are nimic de-a face cu principiile despre care s-a vorbit până acum în ceea ce a fost prezentat ca modelul european (din care Marea Britanie a făcut până acum parte şi dădea lecţii de pe poziţii de superioritate post imperială). Va fi doar o negociere pe privilegii, pe vieţile şi carierele unor oameni, dar şi, să nu ne facem iluzii, pe viitorul Europei care, din nebăgare de seamă sau indiferenţă, s-ar putea îndrepta, în cel puţin alte câteva state membre, spre acelaşi model de protecţionism.
Sursa Cristian Unteanu, Adevarul.ro
