Preotul-turnător Ştefan Roşu a dat la Securitate 400 de note informative

Un mod (românesc?) al existenţei

Ne întrebăm dacă „igienica-omeneasca-lucrativa turnătorie”, îmbrăţişată în vremuri de restrişte şi de către semenii noştri, de dragul supravieţuirii cu orice preţ, nu face cumva parte din fondul genetic al omului – în general – şi al românilor, în particular… Desigur, putem să-i scuzăm pe cei care au comis aceste fapte şi să-i credem atunci când declară că au fost siliţi, sub ameninţare, s-o facă. Îmi povestea, în urmă cu câţiva ani, Ioan Inocenţiu Glodeanu, astăzi plecat dintre noi, fost deţinut politic şi supravieţuitor al teribilului lagăr de reeducare de la Piteşti: „Se poate scrie orice despre Piteşti, dar pe niciunul care a scăpat de acolo nu-l poate acuza cineva. Totul a fost un lucru nebunesc, scapă de sub înţelegere şi nicio minte sănătoasă nu poate înţelege aşa ceva.” Ori, despre anii `50 – `60 un lucru este evident: anii respectivi au funcţionat pentru România şi pentru fiecare cetăţean al său, în parte, ca un “fenomen Piteşti” generalizat, în care absurdul s-a dovedit a fi nu numai o categorie estetică – descoperită tot de ai noştri, la începutul secolului XX – ci şi un mod românesc de viaţă.

Cu gândul la aceste lucruri străbat colorata piaţă de legume a Turzii, uimit încontinuu de valenţele „oraşului care refuză să moară”, cum îl botezase o scriitoare a locului: de la ţigănci splendide, cu buricul descoperit, punându-şi cu dărnicie în evidenţă torsul sau vârstnici cu feţe de nobili scăpătaţi şi până la oameni banali, cu ţinute de semi-orăşeni, sărăcăcioase, rămase parcă de pe vremea când funcţiona “Cimentul”. Chiar la ieşirea din piaţă – şi cu vedere completă asupra ei – locuieşte, într-un apartament al Bisericii Ortodoxe Române, la etajul clădirii, renumitul părinte ortodox Ştefan Roşu, informator dovedit al Securităţii, ajuns la matusalemica vârstă de 99 de ani şi care pe 27 iunie 2016 va atinge centenarul. Preotul, aflat “sub vremuri” ca atâţia alţii, ar fi rămas în continuare, poate, cu renumele – câştigat în cei peste 70 de ani de activitate neîntreruptă şi exemplară, la altar – acela de “preot al săracilor”, dacă nu i-ar fi venit ideea, neinspirată, de a pretinde suma de 116.700 de euro de la statul român, drept despăgubire pentru cele 15 luni de detenţie, petrecute la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Prin 1950, în perioada colectivizării, părintele Ştefan Roşu fusese catalogat drept „duşman al poporului”, după ce încercase să-i convingă pe credincioşii din satul său natal, Cacova Ierii, unde oficia în acea perioadă, că nu au ce căuta în C.A.P. Aşa că la data de 5 august, 1952, acesta a fost arestat, în aceeaşi noapte – într-o acţiune a Securităţii, fără precedent în istoria României – împreună cu alte sute de preoţi de la noi pentru “crima de uneltire” la adresa noii orânduiri sociale. După 15 luni de şedere la Canal, acesta a fost eliberat – desigur, doar după ce a semnat un angajament cu Securitatea – şi descoperit doar recent, ca informator al Securităţii, după ce completul de judecată, căruia i se adresase în vederea obţinerii despăgubirii a “intrat” mai adânc în analiza vieţii părintelui, descoperindu-i „scheletul din dulap”.

„Spovedanie completă”

Cu inima strânsă, bat la uşa locuinţei părintelui Roşu. Îmi deschide fiica bătrânului, o femeie trecută de şaizeci de ani, care pare a se bucura în momentul când îi arăt că sunt interesat de resorturile umane ale compromisului tatălui său, încercând s-o liniştesc asupra faptului că nu văd – asemeni majorităţii confraţilor care s-au interesat de părinte – lucrurile în două “culori”, fără nuanţe: ori alb-alb ori negru-negru. În mod surprinzător, nu mă respinge, cum făcuse anterior cu numeroşii jurnalişti care încercaseră să intre în dialog cu părintele. Ce-i drept, folosisem şi o mică „şmecherie” ca să intru în vorbă cu ei – doream să aflu (lucru de altfel total adevărat!) cât mai multe lucruri despre unchiul tatălui meu, preotul Grecu, din localitatea Jidvei-Alba, la rândul său fost deţinut politic la Canalul Dunăre-Marea Neagră, decedat prin 1970.  Mă gândeam că poate bătrânul l-o fi cunoscut şi mi-ar putea povesti câte ceva despre el. Fiica părintelui mă roagă să aştept puţin pe hol, fiindcă tatăl ei se află la baie, şi-l va întreba dacă mă poate primi. Arunc, prin uşa deschisă de la intrare, o ultimă şi scurtă privire spre piaţa policromă a Turzii, pentru că, între timp, primesc acceptul preotului şi femeia mă pofteşte în încăpere.

La cei 99 de ani ai săi, Ştefan Roşu arată destul de bine, semn că fusese un om cumpătat la viaţa lui. Am totodată şi senzaţia că ambii  tânjesc să se confeseze cuiva şi să proclame, cu toată energia, nevinovăţia părintelui. Îi relatez detaliat motivul “principal” al vizitei mele, dar – după ce face un îndelung exerciţiu de memorie –  îmi răspunde că nu l-a cunoscut pe unchiul tatălui meu. Trec apoi la al doilea punct, cel cu acuzele la adresa lui, dovedite, de informator al fostei Securităţi. O fac totuşi cu destulă precauţie, pentru ca nu cumva discuţia noastră să se încheie aici. Aflasem că dezvăluirea făcută de justiţie lăsase urme adânci în sânul membrilor familiei. Mai precis, fiul părintelui ar fi suferit un atac cerebral din pricina frământărilor prilejuite de întreaga tevatură din jurul tatălui său, ca un blestem straniu, reverberat dinspre faptele părinţilor spre copii…

Îşi începe pledoaria Elvira, fiica părintelui: „Lucrurile sunt foarte simple. După doi ani de şedere la Poarta Albă, pentru că-i mobilizase pe ţăranii din Cacova-Ierii să nu intre în C.A.P., tata a fost eliberat şi dus la Securitatea din Cluj, unde i s-a spus:  <În cazul în care nu devii informator al nostru – ai 24 de ore, vorbeşti cu familia –  faci încă 5 ani de închisoare.> Şi tata a venit acasă, la Cacova-Ierii, unde avea soţie şi trei copii – eu eram al doilea copil al său, ca vârstă – iar mama l-a sfătuit să facă tot ce i se cere, ca să nu mai ajungă la Poarta Albă, unde precis şi-ar fi găsit sfârşitul. Acolo, aflasem de la el că regimul era infernal, li se dădea o muncă fizică incredibilă, dormeau în barăci cu şerpi, era mizerie, iar mâncarea consta în totalitate din terci.” Intervine în discuţie şi bătrânul, a cărui memorie dăduse până atunci mai multe rateuri, fiind însă corijat, mereu, de fiica lui: „Tocmai murise Stalin şi eram siguri că gardienii noştri n-o să ne mai terorizeze ca până atunci. Şi, în noaptea aceea am început să spun cu voce tare <Tatăl nostru>. Atunci, toţi deţinuţii din baracă m-au ascultat cu luare aminte şi mi-au spus, apoi, că niciodată nu fuseseră atât de fericiţi ca-n noaptea aceea. Şi, minune dumnezeiască, a doua zi a venit un securist şi m-a dus cu el la Cluj. Acolo am fost întrebat dacă vreau să colaborez cu ei sau să mă întorc înapoi şi să execut alţi cinci ani. Atunci, neavând încotro, am acceptat.” Elvira arată mai departe că tatăl ei a continuat să slujească în Cacova Ierii, deplasându-se, în special călare, şi prin alte localităţi din zonă, unde avea parohii: Muntele Băişorii, Ocolişel, Lungeşti şi Maşca. Apoi, sosind vremea ca şi copiii lui să facă şcoală, protopopul Caian i-a propus acestuia să se mute în comuna Mihai-Viteazu, unde părintele a slujit, din 1968 până în anul 2004.

L-a turnat inclusiv pe actualul mitropolit Andreicuţ

“A scris peste 400 de note informative, însă – trebuie să ştiţi – nimeni nu a intrat în puşcărie din cauza lui, fiindcă notele erau cu caracter general” – declară în continuare aceasta, în ciuda faptului că se ştie, pe baza unor consemnări oficiale, că doi localnici din Cacova Ierii au primit, ca urmare a notelor sale informative, condamnări la 10, respectiv 6 ani de închisoare politică. Legat de faptul că l-ar fi turnat pe însuşi Andrei Andreicuţ, care funcţiona în acea perioadă ca protopop la Turda, Elvira se închide în sine şi scrâşneşte, scurt: “Hai să trecem, că şi domnia sa a fost…” Apoi schimbă subiectul…

Conform notelor informative, aflate în dosarul de informator al părintelui Roşu de la C.N.S.A.S., acesta a dat note informative despre majoritatea localnicilor din Cacova Ierii, dar şi despre cei din comuna Mihai Viteazu, compunând o adevărată “saga” a locului, întinzându-se pe durata a trei decenii şi jumătate. Conform documentelor, aflate la C.N.S.A.S., părintele a semnat două angajamente: primul la 2 decembrie 1953 şi al doilea pe 14 septembrie 1953, acumulând şi două nume conspirative: “Bradul” şi “Mărcuş”. În ciuda acestui fapt, se pare că securiştii nu erau foarte mulţumiţi de randamentul său – plătit, la anumite intervale de timp cu suma modică de 100 de lei, iar la un moment dat i-au chiar întrerupt stipendiul. Iată ce notează un ofiţer de securitate, într-un act aflat la pagina 27 din dosarul personal al informatorului “Mărcuş”: “Sursa nu a dovedit continuitate, astfel că a lipsit de la unele întâlniri. Deşi de o slabă valoare informativă, notele furnizate de informator sunt, cantitativ, multe.” Interesantă este de asemenea, o notă informativă din 2 iunie 1980, despre actualul mitropolit al Clujului, Andrei Andreicuţ – acesta se numea pe atunci Ioan Andreicuţ şi funcţiona ca protopop la Turda: “Notă informativă: În ziua de 14 mai 1980, preotul Andreicuţ Ioan de la Turda Fabrici, a participat la o înmormântare în Com. Mihai Viteazu. În cuvântarea ţinută cu această ocazie a spus că omul nu este numai materie, cum susţin unele teorii materialiste, şi nici numai spirit cum susţin alte teorii, ci Biserica Ortodoxă şi Sf. Scriptură învaţă clar în această privinţă că omul este compus din trup şi suflet. Trupul este muritor iar sufletul omului este nemuritor. 2 VI 1980, Mărcuş.” La subsolul paginii, apare o notă oficială, aparţinând securistului însărcinat cu studierea problemei: ”Pr. Andreicuţ Ioan este lucrat prin D.U.I., el a fost dus la înmormântarea din Mihai Viteazul de unele rude ale decedatei. La înmormântare a participat şi subsemnatul. Informatorul în notă redă după dogmele bisericii cele afirmate de Andreicuţ, însă el în realitate a combătut teoriile materialiste despre viaţă, a afirmat concret că nici o teorie materialistă nu este viabilă şi singurul adevăr despre viaţă este cel biblic pe care să-l creadă şi respecte cu toţii. Afirmaţiile lui nu au avut influenţă vorbind unor oameni de la ţară, aceştia nu au înţeles ce vrea să spună, au şi comentat că ce preot lăudat este acela când nu vorbeşte din scriptură. Sarcini: Să urmărească a stabili ce neînţelegeri are cu protopopul din Turda şi pe cine vrea să-şi ia ajutor. Semnătură indescifrabilă”.

“Mă simt împăcat cu viaţa şi cu oamenii…”

La un moment dat cei doi se închid în ei înşişi, semn că discuţia noastră a cam luat sfârşit. Insist ca fiica părintelui să-mi completeze golul din biografie – după plecarea acestuia, în anul 2004, din comuna Mihai Viteazu. Aceasta relatează, cam fără tragere de inimă, că după ce a plecat din comuna Mihai-Viteazu, tatăl ei a rămas, până în luna iulie a acestui an, la mănăstirea Dumbrava, de lângă Turda. “Nu mai era în stare – din cauza vârstei înaintate şi a neputinţei – să se supună programului de mănăstire, aşa că l-am adus acasă, unde-l îngrijesc, personal. Un singur lucru mă străduiesc însă să-l mai fac, la această oră, din iubire pentru el, până când va închide ochii şi chiar după aceea: să mă lupt pentru ca oamenii să nu afle ce-a făcut şi să-i ştie această ipostază. Vreau să rămână în memoria oamenilor ca <preotul săracilor> cel care-i căsătorea sau îngropa pe nevoiaşi gratuit şi despre care s-au scris deja două cărţi.” Mă pregătesc de plecare… În încheiere, îi mai pun o întrebare părintelui: dacă are vreun sentiment de regret pentru tot ce-a făcut în acei ani. Îmi mărturiseşte fără să şovăie: “Mă simt împăcat cu viaţa şi cu oamenii, fiindcă tot ce-am făcut n-a fost din proprie conştiinţă, ci obligat şi sub presiune: dacă n-o făceam, dispăream de pe această lume…”

Sorin Grecu