Primul Război Mondial din perspectiva istoricului Lucian Boia

„Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări” de Lucian Boia, apărut recent la editura Humanitas, a stârnit controverse şi dispute. Ecourile acestei cărţi au ajuns până la marele public. Nu este de mirare când, se ştie, opera domniei sale s-a difuzat în peste 30.000 de exemplare. Această carte a determinat o dezbatere la Realitatea TV şi un interesant interviu cu istoricul la Pro TV. În calitate de cititor de literatură istorică şi de trăitor de istorie într-o perioadă învolburată, îmi îngădui să fac câteva reflecţii. În acest mod, poate îi voi determina pe unii din cititori să-i lectureze cartea, deoarece merită pe deplin, chiar dacă unii nu-i vor împărtăşi opiniile.

Aşa cum arată titlul şi cum precizează autorul la începutul volumului „Primul Război Mondial îşi caută acum o elaborare deschisă şi liberă de prejudecăţi, susceptibilă de a fi împărtăşită de toate părţile cândva în conflict”. Istoricul îşi doreşte elaborarea unei istorii comune româno-maghiare despre Marele Război , aşa cum au făcut istoricii din cele două ţări, cândva ostile ireductibil, adică Franţa şi Germania. În perioada postdecembristă s-a scris o remarcabilă „Istorie a Transilvaniei” de trei autori aparţinând etniilor cele mai importante din această provincie, adică română, maghiară şi germană, sub coordonarea acad. Ioan-Aurel Pop, dar aceasta este o realizare singulară. Avem şi o comisie mixtă de istorici româno-maghiară ce funcţionează la nivel de Academie, dar când este vorba de vechimea românilor pe teritoriul Ardealului sau despre consecinţele Primul Război Mondial, aşa cum ne-a spus un membru al delegaţiei istorice române, între membrii comisiei nu mai există nici un fel de contact. Orice problemă poate fi discutată sine ira et studio. În acest demers ştiinţific, temele mari ale istoriei, inclusiv mitologia istorică, care le însoţesc, părerile enunţate în dezbatere pot fi acceptate sau respinse, dar patima excesivă şi chiar invectivele nu au ce căuta într-un dialog. Raportat la acest comandament al ţinutei ştiinţifice, Lucian Boia are o conduită impecabilă.

Şi eu cred că Transilvania aparţine României pe bună dreptate, fiindcă această zonă este preponderent românească. A avut această caracteristică de la început şi până în prezent. Boia nu greşeşte cu nimic când spune că, până la Marea Unire, Transilvania nu a aparţinut României, pe când Basarabia, până în 1812, şi Bucovina, până în 1785, au făcut parte din Moldova. (Oltenia, într-o vreme, a fost ocupată de Austria.) Pornind de la această premisă, totuşi, prin România Mare s-a reparat o nedreptate a istoriei. Regretele unor vecini de-ai noştri cu privire la consecinţele Tratatului de la Versailles nu sunt productive, promovând sentimente care nu merg în direcţia cea bună. Sunt încă de părere că atât din „Primul Război Mondial”, cât şi dintr-o carte precedentă despre germanofili răzbate o anumită simpatie a autorului pentru aceia care în preajma războiului îşi întorceau privirea spre Germania. Oamenii politici şi intelectualii, care alături de Carol I, doreau ca România să intre în război alături de nemţi, aveau argumente puternice. Transilvania era de aproape 1000 de ani sub stăpânire străină, dar nu şi-a pierdut identitatea naţională, pe când basarabenii în numai un secol s-au deznaţionalizat mult. Pe de altă parte, Rusia a fost aproape întotdeauna un pericol pentru români şi ţările române, iar acum, în contextul evenimentelor din Ucraina, continuă să reprezinte un stat expansionist. Unirea celor trei provincii româneşti l-a făcut pe Petre P. Carp să declare că România a avut „atât de mult noroc”, încât nici nu-i mai trebuie oameni politici competenţi să se ocupe de soarta ţării.

Consider, alături de Lucian Boia, că faţă de rigoarea datelor statistice, ultima statistică au făcut-o românii în 1930, clauza din Constituţia României Mari a fost un stat naţional este discutabilă, chiar dacă românii au fost majoritari. În Transilvania locuiau mulţi maghiari, germani şi evrei care erau mai apropiaţi de limba şi cultura maghiară. În 1990, datorită emigrării germanilor şi evreilor, România poate fi calificată ca un stat naţional. Ţara noastră respectă standardele internaţionale în materia drepturilor minorităţilor naţionale, chiar dacă am vecini care marchează trecerea în noul an după ora Budapestei şi nu după cea a Bucureştiului. Aceasta este o opţiune personală care nu merită a fi discutată prea mult, dar denotă o anumită încrâncenare în trecut.

Nu cred că Lucian Boia se rezumă la demitizarea istoriei, cum afirmă unii, care-i neagă chiar ataşamentul faţă de naţiune şi ţară. Aşa cum afirma recent, în interviul de la PSD, nu pot fi negate şi condamnate credinţele religioase ale oamenilor, nu pot fi înlăturate nici miturile istoriei, ca factor constitutiv al identităţii şi aspiraţiilor naţionale. Din această perspectivă, ceea ce a făcut Mihai Viteazu la 1600 este foarte important pentru noi. Pe această linie de gândire adecvată realităţii, trebuie amintit că unii fruntaşi ardeleni au conceput realizarea aspiraţiilor de eliberare naţională şi sub forma unei autonomii în cadrul Imperiului Austro-Ungar, dar după declanşarea Primului Război Mondial nu s-a conceput altă alternativă decât unirea cu vechiul regat. Mai cred că atunci când Maniu, la Roman, a jurat credinţă naţiunii române, s-a gândit la România ca ţară a tuturor celor de-o limbă. Sentimentul naţional nu a lipsit nici păturii rurale din Transilvania şi cred că Lucian Boia nu ia în considerare această situaţie. Nu vreau să fiu considerat exponentul unei autonomii regionale, dar sunt sigur că ţăranul ardelean, chiar dacă se găsea sub o dublă opresiune, adică naţională şi socială, era mai elevat spiritual decât cel din Vechiul Regat şi  mai bine din punct de vedere economic. Prezenţa administraţiei maghiare a avut cu siguranţă şi un efect benefic pentru noi, românii. Acest lucru l-a remarcat şi Stere când a vizitat Ardealul înaintea Primului Război Mondial. Domnul profesor Ioan-Aurel Pop, în două numere consecutive din Magazin Istoric, face un elogiu al moldovenilor şi pentru lecţia de românism pe care au dat-o, spunând: „am înţeles de ce mă simt moldovean, aşa cum ar trebui să fie şi să se simtă toţi românii”.

Nu pot să contest însufleţitul, chiar pateticul elogiu adus moldovenilor, care au dat intelectuali din cei mai importanţi pentru naţiunea română, pentru că şi acolo au fost unii împotriva unirii din 1859 şi, după debarcarea lui Cuza au vrut să despartă Moldova de Ţara Românească. Desigur, nu poate exista grâu fără neghină, dar accentul pus de marele istoric pe aspectul confesional mi se pare excesiv. Ideea naţională este, în primul rând, o creaţie a Şcolii Ardelene, iar românii de la Blaj nu au fost mai puţin ataşaţi românismului decât ortodocşii de la Sibiu şi Braşov.

Să revenim la cartea istoricului Lucian Boia. Specialiştii vor putea să facă obiecţiuni, fiind un subiect incitant şi controversat, dar este sigur că în România Mare, frământările interbelice, apariţia comunismului, fascismului şi nazismului, îşi au sorgintea în Primul Război Mondial, de la declanşarea căruia se împlineşte în acest an un secol. Volumul participa la aceasta aniversare, care găseşte din nou Europa la grea încercare, ca urmare a convulsiilor din estul continentului.

Adrian Man

16.05.2014