Proiectul demarat de cercetătorul Adinel Dincă, profesor la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca nu s-a oprit la descoperirea celor peste 150 de cărți tipărite vechi de aproape 500 de ani, în turnul bibliotecă a Bisericii „Sfânta Margareta” din Mediaș. 

Într-un interviu acordat pentru ziarul Gazeta de Cluj, Adinel Dincă a vorbit despre următorii pași pe care urmează să-i parcurgă pe drumul către ceea ce ar putea aduce noi perspective în sistemul educațional. Turnul în care au fost descoperite volumele a găzduit biblioteca umanistică a gimnaziului luteran administrat de biserica locală, aspect care dezvăluie un element important de descentralizare a învățământului.

Din păcate, Adinel Dincă a dezvăluit că finanțarea proiectului nu ar asigura cumpărarea unui loc de parcare în Cluj-Napoca, cu toate că patrimoniul textual „este adevăratul părinte al intelectualității,  dar rămâne un copil amărât și subnutrit al acestei moșteniri culturale”. 

Cercetătorul Adinel Dincă, profesor la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca a reușit să aducă la lumină, în vara anului 2022, o colecție de peste 150 de cărți tipărite din secolul XVI. Proiectul de cercetare pe care îl coordonează nu a fost demarat întâmplător, Adinel Dincă a declarat pentru Gazeta de Cluj că avea informații că în turnul bibliotecă a Bisericii „Sfânta Margareta” din Mediaș se află mai multe cărți cu o vechime de aproximativ 500 de ani.

Philipp Melanchthon, Corpus doctrinae christianae, Straßburg, Theodosius Rihelius, 1580 – copertă

Cu toate că la început acesta a estimat că ar putea să identifice aproximativ 30-40 de volume, în timpul cercetării a realizat că este vorba de aproximativ 157 – 158 de cărți. Pe lângă colecția de carte tipărită din secolul XVI, care are și elemente manuscrise cu o vechime de peste 1000 de ani – reciclate din bucăți mai vechi de pergament pentru întărirea blocului de carte, unele dintre ele provenind chiar din epoca Carolingiană, au fost descoperite aproximativ 60 de documente de arhivă, în special din secolul XV. Un aspect extrem de interesant este faptul că volumele au fost păstrate în locul în care au fost create sau folosite, nefiind dislocate în alte biblioteci sau arhive naționale. 

Reporter: Care a fost drumul pe care l-ați parcurs pentru descoperirea acestei colecții de cărți și documente din podul Bisericii Evanghelice „Sfânta Margareta”? 

Adinel Dincă: Aceste piese de patrimoniu, respectiv cărțile manuscrise, cărțile tipărite, documentele de arhivă, erau cunoscute într-o oarecare măsură. Erau într-un circuit științific patrimonial foarte restrâns. Imaginați-vă că avem de-a face cu o biserică, nu cu o bibliotecă. Nu avem un bibliotecar care gestionează un fond de carte sau un arhivist care gestionează un fond de arhivă, cu un anumit program de lucru și într-un anumit spațiu în care puteau fi cercetate piesele respective. Era pur și simplu o entitate de drept privat – o biserică, în patrimoniul căreia se aflau niște obiecte, în acest caz cărți, documente, dar și alte obiecte precum câteva covoare otomane. Este un grup foarte restrâns de oameni interesați de accesul la această informație. Ideea de descoperire implică o descoperire de tip arheologic, o idee de a scoate la iveală ceva ce nu se știa. În acest caz, lucrurile erau intuite și chiar am avut ocazia să văd o serie de piese de-a lungul anilor. 

R: Care este scopul proiectului și pe ce perioadă se întinde? 

Adinel Dincă: Ceea ce-și propune acest proiect este de a pune cap la cap întreaga colecție de carte anterioară anului 1600, cu toată arhiva veche a bisericii și de a pune toate aceste piese de patrimoniu scris, de cultură scrisă păstrate în biserică în relație cu acele părți ale fostei biblioteci, respectiv a fostei arhive a bisericii din Mediaș, păstrate la acest moment în Sibiu. Există ideea unei reconstituiri virtuale a tot ceea ce a reprezentat tezaurul librar arhivistic al unei comunități de nivel mijlociu, adică nu vorbim despre un oraș important al Transilvaniei sau despre spațiul rural, ci despre o comunitate de nivel mediu care a produs și a păstrat sute de documente și sute de cărți. Aici intervine impactul științific și cel emoțional, să spun așa. Informația, într-o manieră foarte fragmentată, era accesibilă unui mediu de specialitate extrem de restrâns. Ultima cercetare, în afară de vizitele mele sporadice din ultimii 10-15 ani la Mediaș, după știința mea, a fost făcută în anul 2010. Și chiar înainte fuseseră și alte cercetări sporadice, în sensul că cercetătorii erau interesați de una, două, cinci, zece cărți. Atât. Acesta era interesul. Abordarea noastră era de a aduna totul și de a oferi o imagine de ansamblu asupra a ceea ce însemna cultura academică, cultura scrisă, ce însemna intelectualitatea, până la urmă, într-o zonă de nișă. 

Durata proiectului se întinde pe o perioadă de doi ani de zile. Am avut finanțare pentru un an de zile, pentru anul care s-a încheiat, însă suntem optimiști, având în vedere rezultatele pe care le-am obținut, să reușim să facem un pas mai departe și să producem ceva mai mult de atât, ca să extindem proiectul la dimensiunea la care n-am propus. Un aspect extrem de important este că în momentul în care am scris cererea de finanțare către Guvernul Federal German, asta se întâmpla la finalul anului 2021, estimam identificarea a 30-40 de volume în turnul bibliotecă. În momentul de față, în urma cercetărilor pe care n-aș îndrăzni să le consider încheiate, avem identificate 157-158 de volume. Numărul volumelor identificate este de 4-5 ori mai mare decât ne așteptam, ceea ce automat presupune și un anumit volum de muncă. În cel de-al doilea an, vom face al doilea pas pe care ni l-am propus și anume accesarea colecțiilor din Sibiu. Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale are o serie de fonduri de colecție arhivistice organizate în jurul Mediașului, în care se găsesc sute de documente care pot să completeze imaginea. În același timp, am adunat indicii pe parcursul mai multor ani că există, la Muzeul Naţional Brukenthal, cărți care pot fi legate de biserica din Mediaș și atunci am avea o cupolă mare, completă, prin care am putea să oferim o imagine asupra identității culturale a unui loc. La modul ideal, ar trebui ca printr-un astfel de proiect legat de direcțiile de patrimoniu să facem o reconstituire virtuală a arhivei și a bibliotecii, care să poată fi accesată online, într-un muzeu virtual. Ar fi senzațional, după modelele pe care le-am văzut în străinătate, în Alsacia de pildă, dacă s-ar pune la punct o bibliotecă muzeală la Mediaș în incinta bisericii. În turnul în care au fost depozitate cărțile nu se poate face acest lucru pentru că nu există condiții de vizitare. Accesul în turn se face printr-o scară zidită în melc extrem de îngustă. A fost un chin acea activitate de o săptămână din care trei zile am lucrat numai în turn. 

O frunză păstrată între filele cărții Tomus Sextus Omnium Operum Reverendi Domini Martini Lutheri, Wittenberg, Welack, 1580

R: De-a lungul timpului au avut loc o serie de evenimente care ar fi putut să ducă la distrugerea acestor cărți și documente. Cum credeți că a fost posibilă conservarea acestei colecții?

Adinel Dincă: Urmează să stabilim în urma cercetării când au ajuns cărțile în acest turn. Există ideea că aceste cărți ar fi fost depozitate în Turnul Frânghierilor ca o măsură improvizată de protecție împotriva unor distrugeri care s-ar fi putut petrece și despre care știm că s-au petrecut. La sfârșitul anilor ’40, au avut loc o serie de distrugeri de cărți în Mediaș, în contextul instaurării regimului comunist. O serie de piese, de cărți, aparținând gimnaziului evanghelic luteran german din Mediaș au fost etichetate paușal, fără nicio deosebire, drept piese fasciste care trebuiau distruse.

Atunci, într-un context de acest gen, exista teoria că volumele au fost depozitate în pripă în turnul bisericii. Eu nu cred această teorie din două motive. La sfârșitul secolului XIX, s-a făcut o listă succintă și foarte puțin științific alcătuită de către un dascăl local din Mediaș care întocmește un inventar al cărților din momentul respectiv. Așezarea tematică corespunde, în bună parte, cu modul în care am regăsit cărțile în anul 2022. Faptul că am găsit cărțile într-o ordine tematică, potrivită concepției unui gimnaziu umanistic din secolul XVI-XVII, toate bibliile la un loc, toată teologia organizată pe categorii la un loc, arată o ordine, o organizare sistematică, nu arată o acțiune grăbită, speriată, în vederea depozitării acestor cărți. Urmează să stabilim în urma unei cercetări individuale a volumelor, ce traseu istoric au avut cărțile respective, să vedem ce însemnări de proprietate există, dar eu cred că avem de-a face cu o bibliotecă poziționată în locul acestei redescoperiri aflată de multă vreme acolo. 

Aceste cărți au fost păstrate tocmai datorită dificultății de a accesa acea încăpere. Păstrate în condiții mult mai accesibile au fost 3-4 cărți mai cunoscute care circulau încă din secolul XIX în literatura de specialitate, care nu se aflau în turn și erau într-o poziție mai comodă. Arhivă a fost păstrată într-un spațiu vechi al complexului parohial în condiții de maximă siguranță, cu chei împărțite între mai multe persoane, cu acces programat. Ceea ce a fost de bun augur pentru păstrarea materialelor dar e piedică suplimentară în calea cercetării, biserica nefiind o instituție cu deschidere înspre cercetare. După cum discutam și cu preoții, ei au multe alte lucruri pe cap. Au în grijă un complex de patrimoniu care are problemele asociate vârstei. 

Însemn de proprietate a parohului de Mediaș, Stephanus Adami (1658-1666), pe pagina de titlu a cărții Flavii Josephi des Hochberüempten Histori beschreibers alle Bücher, Straßburg, Samuel Emmel, 1556

R: Care este impactul adus de această descoperire?

Adinel Dincă: E o direcție de cercetare foarte importantă din câteva puncte de vedere. Nu cred că vi le pot enumera în acest moment pe toate, însă o să punctez câteva. În primul rând, acest tip de cercetări dedicate patrimoniului textual, că vorbim de carte tipărită, că vorbim de carte manuscrisă sau documente de arhivă și toate elementele asociate, nu fac parte din filonul principal de cercetare, nici în lumea istoricilor, nici în cea a filologilor, teologilor din România, din păcate. Genul acesta de cercetare axată pe valorificarea unui fond patrimonial scris reprezintă mai degrabă o raritate, decât un lucru obișnuit. Pur și simplu faptul că putem să atragem atenția asupra unei dimensiuni neglijate a culturii de pe teritoriul României de astăzi este un lucru foarte bun. În al doilea rând, colecția este foarte importantă din următoarea perspectivă: faptul că avem un grad maxim de istoricitate, al unei astfel de colecții complexe care nu e păstrată la o bibliotecă națională sau la arhivele naționale, instituții care au adunat din teritoriu. Nu este vorba despre o astfel de politică care a dus la desfolierea teritoriului de bunurile culturale de tipul „luăm totul și ducem într-un muzeu național sau la biblioteca națională”, iar ce rămâne în urmă e doar pământ pârjolit din punct de vedere cultural. În cazul redescoperirii din Mediaș, aceste cărți au fost păstrate în locul unde au fost create sau folosite. Am ținut recent o conferință la Oradea pe care am intitulat-o „Aproape de creator”, pentru că biserica este aproape de creator, pentru că arhiva și biblioteca sunt aproape de creatorii umani, care au dus la nașterea colecției respective. Faptul că avem niște bunuri care țin de moștenirea noastră culturală a acestui spațiu, foarte aproape de mediul în care au fost folosite, este un aspect extrem de important și care a fost neglijat. Aș putea să fac o paralelă cu modul în care se discută la acest moment anumite chestiuni de politică alimentară prin care ni se recomandă să consumăm de la producătorii locali, să producem BIO, să ne folosim de lanțul scurt de producție al alimentelor de calitate. Noi suntem într-o zonă de alimentație culturală și ne folosim de lanțul scurt, suntem aproape de mediul care a produs cultura respectivă. Nu o luăm, o depersonalizăm și o transferăm într-un depozit național tradițional, ca după aceea să ne întrebăm de unde au venit lucrurile respective. 

De asemenea, mi se pare senzațional că există posibilitatea ca unii dintre studenți să intre și să vadă despre ce este vorba. Vă spun sincer, mie mi-a fost teamă în momentul în care am intrat cu cei doi tineri studenți, Livia Potop și Alexandru Frătean, în turnul bisericii unde nu era lumină electrică, în condiții nu dintre cele mai bune. Mi-a fost teamă pentru sănătatea lor, pentru integritatea lor, pentru că mă gândeam că ar putea avea și ei la rândul lor anumite temeri și fobii în acel mediu destul de complicat. Cu toate acestea, cei doi studenți au fost entuziasmați de faptul că au ocazia să facă așa ceva și au muncit extraordinar de mult. 

Tocmai acest lucru mă motivează să organizez în viitorul apropiat un atelier de lucru cu studenți la Mediaș, ținta optimistă ar fi de 20 de studenți și să aducem suplimentar și elevi de liceu din plan local. Mi-aș dori să facem o introducere în problematica aceasta de cercetare specifică timp de o săptămână. Ideea ar fi ca la acest atelier de lucru să ia parte studenți din toată țara. Am ezitat foarte mult în momentul în care am propus o astfel de inițiativă dacă să ne îndreptăm numai către studenții de la Cluj, dar nu m-a lăsat inima să nu permitem și altor tineri din alte medii, care poate au contact și mai puțin cu această zonă să guste din această emoție. 

Sigur am uitat câteva motive legate de importanța cercetării, dincolo de importanța academică. Din punct de vedere academic această redescoperire este extrem de importantă pentru că sunt texte necunoscute până acum. Faptul că 90-95% din cărți sunt păstrate extraordinar de bine, cu legătura originală, cu însemnări de proprietate, cu date și detalii referitor la foști proprietari, cărți foarte frumos decorate, ne deschide o posibilitate de conectare a României cu lumea academică internațională. Putem să oferim date noi privind cultura europeană din secolul XVI.

Flori păstrate între filele cărții Tomus Sextus Omnium Operum Reverendi Domini Martini Lutheri, Wittenberg, Welack, 1580

R: Care este stadiul în care se află proiectul la acest moment?

Adinel Dincă: Ceea ce am făcut până în momentul de față în cadrul a două campanii de lucru. A fost o campanie în luna iunie 2022 și a mai fost o incursiune în luna august. Ceea ce am reușit a fost odată depistarea textelor, a cărților de interes produse anterior anului 1600. După cum vă spuneam, avem 157-158 de piese care au fost identificate într-o colecție mai mare, probabil că după ce am scos noi aceste peste 150 de volume, cred că au rămas în spațiul respectiv cam două treimi din cărți datate mai târziu. De asta spuneam că printre cele rămase, în condițiile în care noi am lucrat cu lămpi de mână, cu reflector, prin praf, să nu fi reușit să găsim fiecare piesă. Este posibil să ne fi scăpat ceva, dar nu cred că mai mult de 10-15 volume. Am identificat piesele, le-am transportat în afara turnului unde le-am desprăfuit, iar apoi le-am relocat. De asemenea, am făcut o documentare fotografică primară a întregii colecții descoperite. Piesele manuscrise au fost fotografiate integral, iar în cazul volumelor tipărite am făcut o documentare fotografică în care sunt toate aspectele legate de exteriorul cărții, pentru că nu sunt din punct de vedere textual niște unicate și reprezintă serii, în schimb manuscrisele sunt unicate. La un moment dat, cu tehnica potrivită, sperăm să facem în cazul câtorva piese niște reconstituiri tridimensionale. În ceea ce privește datele documentate fotografic în interiorul volumelor avem elementele de individualitate, cum ar fi însemnările de proprietate, prețurile. Avem foarte multe prețuri de cumpărare ale cărților. Putem să facem inclusiv o istorie economică a cărții în momentul respectiv. Am făcut aproximativ 5000 de fotografii, pot spune că am documentat într-o săptămână cam cât lucrează o instituție de patrimoniu într-un an de zile. De asemenea, am făcut o listă cu identificarea volumelor cu o serie de detalii utile legate de autor, titlul cărții, ediție, loc de tipărire, însemnări de proprietate, alte observații. Este o practică în legătoria de carte veche de a se folosi resturi reciclate din bucăți mai vechi de pergament pentru întărirea blocului de carte, fie ca învelitoare, fie pentru a le lega. În acest fel ai o carte într-o altă carte, sunt părți din cărți vechi care au fost refolosite în cărți ceva mai noi. Cu ajutorul acestor resturi poți să reconstitui o bibliotecă și mai veche. Avem o cantitate mare de astfel de resturi de manuscrise mai vechi folosite în cărți din secolul XVI. Am documentat și acest aspect și încercăm să facem pe parcursul acestui an autopsia fiecărui volum, ceea ce presupune să verificăm fiecare volum și să-i facem o analiză de tip monografic. Având în vedere că o astfel de operațiune e costisitoare din punct de vedere al timpului și faptul că cei doi studenți care sunt implicați nu au experiența necesară de a lucra independent cu astfel de chestiuni și au nevoie de supraveghere, de ghidare, lucrurile nu ar putea să progreseze foarte repede. Cel mai probabil, dacă vor reuși să mai ducem acest proiect încă un an de zile, nici nu vom epuiza tot fondul de carte și s-ar putea să ne axăm pe anumite aspecte sau să vedem câteva exemple. Dar dacă putem să selectăm bine lucrurile și să avem puțin noroc, poate reușim să facem un proiect de lungă durată prin care să exploatăm fondul așa cum ar trebui. 

R: Ați identificat și alte puncte în care există posibilitatea să fie descoperite colecții asemănătoare cu cea de la Mediaș? 

Adinel Dincă: Există situri cu potențialul unor aduceri la lumină a unor colecții oarecum asemănătoare. Sunt muzee, biblioteci care au diverse colecții de aceste factură și care nu sunt aduse în atenția publicului științific și a publicului larg, pentru că probabil ar fi de interes și pentru un public local să vadă o bibliotecă sau o arhivă creată, produsă de strămoșii noștri. În general, muzeele care sunt administrate de administrațiile locale și care se confruntă cu probleme financiare nu au personal specializat în tratarea unor probleme de acest gen. Este nevoie de un anumit tip de pregătire academică, în niciun caz obținută într-un timp foarte scurt și nu imediat de pe băncile școlii. Există un potențial de a face acest tip de cercetări. Prefer să nu spun nume de instituții sau contexte în care se păstrează astfel de colecții indiferent de felul lor pentru că s-ar putea ca aceste lucruri să beneficieze de o atenție pe care nu și-o doresc în momentul de față, poate din partea unor medii care nu au capacitatea și responsabilitatea de a trata judicios aceste colecții. De asemenea, poate fi văzut și ca un secret profesional. Până în momentul în care voi putea să îmi dezvălui sursa. Tocmai faptul că astfel de valorificări scrise ale patrimoniului cultural nu au reprezentat o prioritate, încă stăm pe un zăcământ confortabil de material în domeniul acesta. Mi se pare că genul acesta de termeni de tipul istoria bibliotecii, istoria comunicării, istoria educației literate, ar putea fi, cel puțin la nivel academic, oferiți unui grup mai larg.  

Un aspect extrem de important și care cred că a fost pus într-un con de umbră, într-o manieră nemeritată, referitor la faptul că Universitatea Babeș-Bolyai are inteligența de a susține activitatea unor centre de cercetare într-o zonă de nișă academică. Există un centru de cercetare preocupat în mod special de istoria comunicării scrise în Transilvania. La acest moment eu sunt cel care se ocupă de acest grup de lucru, se numește TRANS.SCRIPT, care face referire atât la scrierea din Transilvania, cât și la acțiunea de a transcrie un text vechi. Automat, în momentul în care menții un grup de lucru și faci eforturi ca instituție să păstrezi vie activitatea unui grup de nișă nu ai un beneficiu imediat, dar beneficiile pot să apară fie în plan de imagine, fie în plan practic, pragmatic, în anumite contexte. Noi chiar avem un deficit în ceea ce privește această formă de istorie. Poate că avem mai mult interes față de patrimoniul construit. Clădirile sunt mai vizibile, mai prezente în viața noastră. De asemenea, avem un interes mult mai mare față de patrimoniul arheologic, pentru că sunt situri cunoscute cu potențial turistic. Patrimoniul acesta textual, care de fapt este adevăratul părinte al intelectualității rămâne un copil amărât și subnutrit al acestei moșteniri culturale, iar aici mie mi se pare că universitatea are răbdarea de a ține în viață un astfel de centru de cercetare într-o zonă oarecum periferică. 

O altă idee prea puțin discutată și care merită să fie adusă din când în când la lumină face referire la cât de importantă este comunicarea între zona de cercetare și comunitatea locală. Zona de cercetare trebuie să-și calibreze discursul și dincolo de sfera academică, savantă, criptică, inaccesibilă. Există întotdeauna un fir roșu de păstrat, un miez de conținut care trebuie să ajungă dincolo, într-un limbaj elevat, corect, în care nu să faci concesii în beneficiul publicului, ci să ridici publicul la nivelul unui discurs de istorie intelectuală, culturală de identitate locală. Trebuie să existe acest dialog între membrii de cercetare și mediul în care se produce cercetarea. Mi se pare un element de valoare adăugată pentru cazul Mediaș. Faptul că faci cercetări într-un anumit context, într-un anumit mediu. 

Fragmente de manuscrise medievale reutilizate ca învelitori ale unor cărți sau registre din aceeași colecție medieșeană

 R: Câte persoane contribuie la dezvoltarea acestui proiect?

Adinel Dincă: Sunt mai multe categorii de membri ai acestui grup. Avem doi administratori din Germania, însă ambii au rădăcini ardelenești. Este vorba despre Konrad Gündisch și Hansotto Drotloff, cei care au avut un rol exponențial în obținerea finanțării. Din păcate, vorbim despre o finanțare extrem de modestă. Întotdeauna fac o comparație cu piața imobiliară din Cluj și spun că finanțarea acestui proiect nu ar asigura cumpărarea unui loc de parcare în Cluj-Napoca. Această finanțare pur și simplu ne permite accesul la material și nimic mai mult. Nu cercetări elaborate, nu analize de care ar fi nevoie în contextul unei cercetări de acest tip. De asemenea, din echipa noastră face parte și fotograful Vasile Mizgan, care este profesor de istorie la Liceul Silvic din Năsăud. Este un absolvent al Facultății de Istorie clujene, dar și fotograf amator, pasionat, preocupat, care-și pune la dispoziție inclusiv aparatura de specialitate pentru acest tip de activitate. În echipă sunt și doi studenți cu care eu colaborez, Livia Potop și Alexandru Frătean, care și-au scris lucrările de licență sub supravegherea mea, iar acum sunt masteranzi ai universității, pentru că am vrut să dau proiectului și această dimensiune de laborator, de atelier de învățare. Una dintre deficiențele învățământului de la noi este faptul că studenții trebuie să învețe într-un mediu mult prea teoretic și mult prea ancorat în repetarea unor formule și cu rădăcini prea firave, prea de suprafață, în activități practice, în confruntarea cu realitățile. Acești studenți au ajuns în anul III, în pragul licenței, cu un contact minim cu tendință spre zero cu sursele. Nu au văzut documente de arhivă, nu au avut ocazia pentru că n-au fost îndreptați în direcția respectivă și deodată au fost copleșiți de sute de cărți și documente. De asemenea, eu fac parte din această echipă unde, alături de cei doi studenți, mă ocup de partea științifică. Desigur, au fost mai multe persoane implicate și aici mă refer la angajați ai bisericii care ne-au ajutat să cărăm documentele, ne-au pus la dispoziție soluții de transport. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.