INTERNETUL SINGURATICILOR
Iubirile pe internet sunt o inovaţie a ultimilor ani. E, pînă la urmă, lucru curios: pe măsură ce aberaţia devine regulă, cu cît monstruozităţile sexuale pun stăpînire pe lume, cu atît puritatea pare să devină un arhetip al relaţiilor dintre sexe. Doi oameni ce nu s-au văzut niciodată stau de vorbă pe chat. Ea pune la bătaie o fotografie care de cele mai multe ori nu are nici o legătură cu realitatea. El caută citate celebre, renunţînd la ghilimele, se trudeşte să fie profund şi să recupereze, prin discurs, tot ce a pierdut la întîlnirile cu viaţa. Ea manifestă nobleţe sentimentală, e înţelegătoare, tristă şi rănită ca un albatros, el vorbeşte testamentar de parcă a doua zi Dumnezeu ar trage linie şi s-ar apuca să judece. Ajung să dialogheze despre criza mondială a petrolului, lichelismul politic, lipsa de apetit sexual a ursuleţilor Panda şi neliniştile psihanalitice. Sfîrşesc prin a-şi declara, serios, că se iubesc. Aşa – pe nevăzute, în absenţa cărnii, dar sfîşiaţi de aceleaşi probleme globale.
Ce poate fi mai pur, mai curat, mai nobil decît să iubeşti aceleaşi idei? Tinerii de astăzi par bronzaţi de soarele Raiului. Se îndrăgostesc de discursuri, de sintagme. Seara, în singurătate, nu mai reconstituie imaginea sînilor, nu-şi mai amintesc gustul coapselor femeii iubite, ci frazele prin care aceasta a circumscris conceptul de mondializare. Ierarhiile inimii sunt răsturnate, tradiţia e făcută bucăţi, ochiul nu-şi mai află rostul. Cuvîntul nu mai exprimă o stare, ci o generează. Coeficientul de aderenţă la real e tot mai scăzut. De fapt, nici nu mai contează.
Există, pe de o parte, o componentă mistică în acest soi de relaţie, de parcă ar vrea să ia în derîdere celebra frază „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Îmi închipui fecioare care se biciuiesc în faţa calculatorului, precum călugăriţele în vechime, fiindcă – greşind adresa – au nimerit peste un site porno. Dar, pe de altă parte, putem recunoaşte şi trasee raţionale ale unei asemenea relaţii încît, cu puţin umor, am îndrăzni să punem totul sub semnul lui Pascal, cel care nota că „Şi cînd [omul] se dedă la plăceri, el urmează sfatul raţiunii”. Cuvîntul, chiar prost utilizat, se pune în slujba spiritului. Pe cît pare de sălbatică în exterior, pe atît de investită cu puritate se prezintă cînd navighează electronic această generaţie a internetului.
Te poţi totuşi întreba dacă amorezii de acest soi mai au în limbaj cuvinte precum „plăcere”, „sărut” ori dacă mai pricep ceva din marea literatură de dragoste a lumii. Dînd dovadă de o plasticitate interogativă bolnavă reuşeşti să rămîi nedumerit de drama lui Romeo şi a Julietei: ce naiba, nu puteau, fără prea multă bătaie de cap, să-şi trimită scrisori dacă tot nu se inventase internetul? D. H. Lawrence sau Henry Miller nu pot accede în sfera aceasta diafană a internetului. Eminescu, Petrarca – sunt de prisos. Acolo e vorba de carne, de sînge, de atingeri, de culoarea părului, de frăgezimea gîtului şi de curbura şoldului. Acolo absenţa înseană suferinţă, iar privirea are un statut privilegiat. Dragostea nu e sfinţenie şi nici nu are nevoie de sateliţi de comunicaţii. Îmbrăţişările nu încep cu www.
Fără să bănuiască explozia iubirilor de la distanţă, golite de conţinut, Noica răbufnea la un moment dat cerîndu-le celor care pretindeau că zăresc, privindu-şi iubitele, doar scheletele acestora, să le ia pur şi simplu în braţe şi să le iubească. Ne naştem singuri şi murim singuri. Cel puţin să nu trăim singuri. Decît să iubeşti pe internet, mai bine să te prostituezi. Un bolvav de sifilis are dovada că, măcar o dată în viaţă, nu a fost singur.
