Un remember util şi necesar

Cartea domnului Virgil Lazăr, „Florian Medrea – un apărător al Marii Uniri”, apărută la Editura Grinta, Cluj Napoca, cu o prefaţă a profesorului universitar Doru Radosav, şi o postfaţă semnată de Alexandra Medrea, scriitoare, trăitoare în Franţa şi nepoată a celui evocat demonstrează că, deşi de la 1 decembrie 1928 până în prezent a trecut mai puţin de un secol, totuşi există multe pete albe sau gri despre acest eveniment. Meritul principal al cărţii este că scoate în evidenţă episoade mai puţin cunoscute dintr-o perioadă zbuciumată din istoria patriei.

Dar înainte să scriu despre carte, rog să îmi fie îngăduite câteva cuvinte despre autor, pe care îl cunosc personal de mai bine de 20 de ai, dar din publicistică de zeci de ani, inclusiv din perioada când directorul ziarului România Liberă era marele Octavian Paler şi nu cred că greşesc când folosesc acest epitet. Am mai fost în preajma dumnealui şi când era la Tribuna Ardealului, un cotidian cu adevărat occidental, în contrast cu Făclia, ziarul anunţurilor funerare, care nu se deosebea mult de ziarul antedecembrist chiar dacă în 1990 i se spunea „Adevărul de Cluj”. Apoi, împreună cu dumnealui şi fiul meu, am fost la Blaj, la întronizarea episcopului Lucian Mureşan ca mitropolit al Bisericii Greco-Catolice. Virgil Lazăr a întocmit un reportaj despre acest eveniment pentru Europa Liberă, iar Liviu Man, chiar de acolo, a transmis o corespondenţă la BBC. Îl urmăresc cu interes şi acum, în România Liberă, deoarece şi-a păstrat luciditatea şi constantul interes pentru faptul cultural, în general şi istoric, în special. Este cu siguranţă seniorul, nu doar al presei clujene, dar şi al celei româneşti.

Să revenim, însă, la carte care este finalitatea demersului meu. Conţine ca moto două citate : unul de Iuliu Maniu şi al doilea aparţinând lui Titulescu. Primul, fiind mai scurt, îl reproduc: „Nu e jertfire prea mare când este pentru neam şi adevăr”. Nu încerc  să rezum volumul şi să determin cât mai mulţi cititori ai Gazetei de Cluj să îl citească, fiindcă nu vor fi dezamăgiţi. Deci vă ofer câteva informaţii.

Aşa cum arată şi Alexandra Medrea, nepoata lui Florian Medrea, a fost ofiţer cu studii superioare în Austria, pe care le-a terminat după război cu un doctorat în Drept la Cluj. A avut funcţii importante în armată, fiind înaintat la gradul de colonel. Între 1928 şi 1934 a fost chestorul poliţiei de siguranţă din Cluj, iar în 1939 a devenit Prefect al Judeţului Năsăud cu sediul în Bistriţa (p. 35). În 1941, a devenit prefect de Orhei în Basarabia, încheindu-şi cariera în 1947 ca avocat la Sebeş, unde a fost asasinat în biroul său de avocat. Atât autorul cărţii, cât şi doamna Alexandra Medrea consideră că asasinatul a reprezentat un act de vendetă politică. Pentru autorităţi, autorul crimei a rămas necunoscut. Pe bună dreptate, profesorul Radosav subliniază că „asasinarea sa din 1947 coincide cu asasinarea politică a partidelor istorice din România şi a democraţiei româneşti dezvoltate de-a lungul a o sută de an de istorie” (p. 6). Opinia celor care bănuiesc că omorul a fost o răfuială se bazează pe faptul că Medrea, atât în calitate de chestor de poliţie, cât şi ca prefect, a fost implicat î anihilarea duşmanilor interni şi externi interbelici, principalii fiind comuniştii şi elementele iredentiste.

Cariera lui Medrea şi activităţile derulate mă fac să cred că dintre provinciile care s-au alăturat Vechiului Regat în 1918, cel mai bine s-a acomodat Transilvania, chiar dacă desfiinţarea intempestivă a Consiliului Dirigent nu a fost o măsură fericită. Această instituţie nu dorea autonomia Transilvaniei, cum mai spun unii de peste munţi, ci o integrare cât mai firească a provinciei din vest, mai avansată din punct de vedere economic şi cultural, în structurile administrative şi politice ale României Mari. Să nu uităm că abia în 1943, Codul civil român a fost pus în aplicare în Ardeal când, din nefericire, o treime din acesta nu ne aparţinea datorită Dictatului de la Viena.

Perioada de glorie a lui Florian Medrea s-a desfăşurat la sfârşitul anului 1918 şi la începutul anul următor. Această perioadă constituie şi partea cea mai substanţială a cărţii. Cu prilejul Adunării de la Alba Iulia, Florian Medrea, care atunci era căpitan, i-a revenit „misiunea” de mare răspundere „de a proteja sala şi împrejurimile oraşului unde aveau să se întrunească cei 1228 de delegaţi ai românilor transilvăneni” (p.22). Avea sub comanda sa, în dispozitiv, 3.000 de gornişti, 4 mitraliere şi deservenţii unui tun. Şi-a îndeplinit impecabil misiunea la 1 decembrie 1918 şi nu s-a produs nici un incident semnificativ.

La începutul anului 1919, a început o ofensivă a armatelor regulate maghiare bolşevice în Munţii Apuseni şi, din acest motiv, s-a înfiinţat Corpul de Voluntari Horea, condus de Medrea, care a oprit la Brad, invazia trupelor care doreau să reocupe întregul Ardeal. La 15 februarie 1919, în plasele Baia de Criş, Brad, Abrud şi Câmpeni au fost mobilizaţi şi moţii, în vederea organizării unei eficiente armate ardelene. În pragul ofensivei româneşti spre Tisa, corpul de Voluntari Horea este scos de sub autoritatea Consiliului Dirigent şi pus la ordinele Diviziei 11Vânători, care a luptat până la anihilarea armatei bolşevice. Pentru faptele lui de arme, Florian Medrea a fost decorat în 1936.

Cartea mai cuprinde elogiul adus de Florian Medrea la funeraliile doctorului Ioan Suciu, şeful lui de resort în Consiliul Dirigent. Se reproduc şi fotografii care se referă la 1 decembrie 1918, precum şi un album din arhiva familiei Medrea. Ca amănunte de culoare, subliniez că în carte se arată că academicianul Emil Pop, unul dintre cei mai importanţi botanişti a României, era înrudit cu familia Medrea, iar soţia scriitorului Petru Dimitriu, Irina, a fost fiica lui Florin Medrea, eroul cărţii.

În consecinţă, îndemn stăruitor cititorii Gazetei să îşi procure cartea deoarece o vor citi cu plăcere.

Liviu Man

24.10.2013