Un comentariu de specialitate al universitarului clujean Radu Chiriţă în Curierul Judiciar nr. 11/2008, apoi comunicarea susţinută de profesorul Dan Chirică la o sesiune ştiinţifică organizată de Curtea de Apel Cluj şi Facultatea de Drept a UBB Cluj în această primăvară, precum şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Viaşu împotriva României – le-am enumerat în ordine cronologică – m-au determinat să încerc câteva comentarii în legătură cu problema nerestituirii proprietăţilor, ce nu a fost soluţionată de statul nostru în decursul a aproape două decenii.
Referitor la Cauza Huber, prin care România a fost condamnată la despăgubiri pentru nerespectarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în articolul publicat în revista menţionată mai sus se arată că am fost condamnaţi de instanţa de la Strasbourg de 22 de ori în 2006, de 32 de ori în 2007, iar în primele nouă luni ale anului trecut de 31 de ori. Remarca autorului ar trebui completată cu precizarea că, în continuare, frecvent se pronunţă hotărâri care condamnă ţara noastră la despăgubiri.
În cauza Viaşu, CEDO reţine, printre altele, că Legea 18/1991 a suferit 70 de modificări, iar Legea 247/2005, alt act normativ având aceeaşi finalitate – de a se restitui sau a se despăgubi proprietarii desemnaţi de stat – a fost modificată de mai mult de zece ori. Ce să mai spun de hotărârile de Guvern emise în aplicarea celor două legi, care sunt nenumărate. Dacă nu ar exista un sistem informatic, nimeni nu le-ar putea ţine vreodată evidenţa.
În aceste condiţii, CEDO reţine – fără echivoc – că avem un sistem legal ce conţine norme juridice insuficient de accesibile şi previzibile în aplicarea lor, determinând un « climat de instabilitate juridică ». Concluzia Curţii este categorică: ne găsim în faţa unei « activităţi normative excesive şi, în final, foarte ineficientă ».
În aceeaşi Cauză Viaşu, Curtea mai statuează că, ţinând seama de lentoarea procedurii de restituire a proprietăţilor, ar trebui să se sesizeze şi Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei, pentru ca România să se comporte ca un stat responsabil de drept, aşa cum, de altfel, prevede art. 1 (5) din Constituţia României, care, la art. 44, garantează dreptul de proprietate.
Nu voi face consideraţii de ordin general asupra valorii morale a dreptului de proprietate, dar este indiscutabil că cei ce au deposedat un proprietar trebuie să restituie bunul acestuia.
Aşa fiind, de această situaţie nu sunt vinovate, în principal, instanţele noastre, ci Parlamentul. Acelaşi Parlament care a adoptat, la începutul acestui an, Legea Voiculescu, ce sfidează atât Constituţia, cât şi Convenţia, la care am aderat încă din anul 1994. (Grav este că şi Curtea Constituţională îşi aduce « contribuţia » la această operaţie de încălcare a unor minime exigenţe de legalitate.) Cum spunea profesorul Chirică, imobilele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 – prin care s-a realizat o a doua naţionalizare, după cea făcută de comunişti – poate fi considerată ca o « donaţie cu sarcini », ţinând seamă de preţul derizoriu prin care au fost înstrăinate apartamentele.
Desigur, şi chiriaşii trebuie să fie protejaţi, cum s-a prevăzut prin OUG 40/1999, dar trebuie să existe un just echilibru între interesele acestora şi cele ale proprietarilor. Recunoaşterea dreptului la despăgubiri pentru proprietarii deposedaţi, ce se vor achita la calendele greceşti, este o altă bătaie de joc, care nu poate fi acceptată sub nici un motiv.
Aş vrea să mai remarc efortul unor judecători curajoşi şi de bun simţ, inclusiv de la Curtea de Apel Cluj, care s-au străduit să complinească insuficienţa cadrului normativ actual, dar, cum se spune, cu o floare nu se face primăvară. Modificarea legilor într-o manieră clară şi echitabilă este singura cale prin care se va putea opri şuvoiul de procese de la Strasbourg.
25 iunie 2009
Adrian Man
Sunteti o tara lipsita de moralitate si verticalitate!