ROMÂNII DIN PARIS
LE FIGARO LITTERAIRE
În paginile ultimei ediţii a publicaţiei Le Figaro Litteraire, Virgil Tănase le prezintă
cititorilor o carte de 416 pagini recent apărută la Editura pariziană Oxus, intitulată "Roumanie, capitale… Paris. Guide des promenades insolites sur les traces des Roumains celebres de Paris" (România, cu capitala la… Paris. Un ghid al plimbărilor insolite pe urmele românilor celebri din Paris), al cărei autor este Jean-Yves Conrad. Aidoma Romei, edificată intermitent, în care epoci foarte diverse coexistă împletite, şi Parisul reuneşte în el mai multe oraşe străine. După câte se pare, scrie semnatarul articolului /intitulat "Românii din Lutetia" (Lutece: oraş al Galiei, capitala Parisii, al cărui amplasament corespunde centrului Parisului – Île-de-la-Cite şi panta Muntelui Sainte Genevieve, n.red./ Bucureştiul românesc este cel mai prezent dintre ele /oraşele îmbinate).
Din Bagnolet şi până la Auteuil, trecând prin Cartierul Latin, autohtonul care ar putea uni într-o singură undă sonoră şoaptele ultimelor două veacuri, ar fi surprins să constate că aceasta traversează o Cetate a artelor, literelor şi ştiinţelor în care se vorbeşte curent un fel de franceză golită de sunetele ei nazale, o latină ciudată, împestriţată cu câteva semivocale misterioase, ce nu sunt, însă, în măsură să ascundă prea bine originea comună a celor două limbi. Acestea (cele două limbi) valsează împreună, îndepărtându-se una de cealaltă timp de o fracţiune de secundă, doar pentru a se întâlni mai bine apoi.
Desigur, voci foarte recente se lasă mai bine distinse: cea a unui Eugene Ionesco – pe care ni-l închipuim încă tărăgănându-şi spaimele demne de un clovn prin zona La Coupole -, (Emile Michel/ Cioran /Emil Mihai Cioran) – ale cărui ironii paradoxale rămân agăţate de grilajele Grădinii Luxembourg -, Mircea Eliade – care, de la fereastra sa, revărsa, în Piaţa Charles Dullin, praful tuturor bibliotecilor din lume.
Alţi români s-au fixat atât de mult în zidurile oraşului, încât lor nici măcar nu le mai este bănuită originea dunăreană, apreciază autorul comentariului. Cum ar fi Brâncuşi, al cărui atelier, ataşat /Centrului/ Beaubourg, face parte din peisaj. Ca şi Dinu Lipatti, pe care fiecare generaţie de melomani îl descoperă cu aceeaşi stupoare, considerându-l, nu fără dreptate, ca pe locuitorul unei lumi celeste, fără a bănui că el stătea în fundul unei curţi oarecare din Sevres-Babylone.
Ca şi Panait Istrati, care, între două scrâşnete de dinţi, îşi murmura poveştile orientale – pe care Editura Gallimard continuă să le publice în ediţie de buzunar, pentru plăcerea ultimilor romantici. Ca şi Clara Haskil, ale cărei înregistrări umplu cutiile cu discuri ale vânzătorilor, care ignoră istoria exemplară a acestei orfane născute la Bucureşti.
Cum ar fi şi acea Marie Cantacuzene (Maria Cantacuzino) care, graţie lui Puvis de Chavannes, îşi etalează, pe pereţii Pantheonului, frumuseţea-i livrescă în interpretarea rolurilor Sfintelor Genevieve din operetă (Sfânta Genoveva – protectoarea Parisului, care a susţinut moralul locuitorilor Lutetiei în momentul invaziei lui Attila, n.red.). Iar parizienii care trec prin scuarul Anna de Noailles (născută Brâncoveanu), nu bănuiesc nici pe departe că şi această prinţesă, pe care o găsim sub un nume de împrumut în paginile lui Marcel Proust are aceeaşi origine. Ea era prietena lui, şi se spune că în onoarea ei şi-a explicat autorul, în ultimul volum al romanului său fluviu, demersul literar din "În căutarea timpului pierdut" ("A la recherche du temps perdu").
De la începutul secolului al XIX-lea, în viaţa pariziană nu există vreun eveniment important în care să nu întâlnim mâna ori intervenţia câtorva români, scrie Virgil Tănase, şi el un român care a locuit multă vreme la Paris. Ghidul lui Jean-Yves Conrad este instrumentul care ne lipsea pentru a măsura amploarea unui fenomen ce nu a fost lipsit de consecinţe pentru cultură. Înrudirea limbilor nu poate explica grija cu care românii au făcut din Paris, timp de atâta vreme, o capitală a capitalei lor. Nu mai mult decât cele câteva repere istorice avansate, fie că este vorba de influenţa elitei ruse francofone după pacea de la Kuciuk-Kainardji ori, mai târziu, despre dorinţa lui Napoleon al III-lea de a avea un aliat în Balcanii anglofili; fie că este vorba, în fine, de legăturile ţesute, în timpul Primului Război Mondial, într-o luptă comună – împotriva Axei şi, totodată, a "bolşevismului" etc..
În ceea ce mă priveşte, scrie în continuare Virgil Tănase, bănuiesc că esenţa unei legături atât de durabile, atât de puternice, şi care uneşte oameni de condiţii foarte diferite, se află în altă parte. În momentul în care, în urmă cu două secole, aceste două popoare s-au recunoscut, fiecare dintre ele dându-şi seama, în sfârşit, de măsura celuilalt: ele fuseseră – lucru rar în geografia istoriei -, şi fiecare în felul lui, ceea ce Fernand Braudel denumeşte "o capcană în care populaţiile sunt obligate să se amestece". Fapt ce are drept consecinţă "triumful strălucit al pluralului, al eterogenului, al unei identităţi niciodată perfecte, al unei feţe nicicând văzute în altă parte".
În străfundul acestei întâlniri, există o aceeaşi fascinaţie pentru "alteritate", o aceeaşi curiozitate pentru acel "aiurea", o aceeaşi ispită a aventurii, o aceeaşi convingere că lumea nu stă pe loc şi că este bine să i-o iei înainte.
O atitudine – o, cât de scandaloasă! – de când Occidentul navighează între realismul economic şi materialismul istoric. Complicitate aproape de nemărturisit a două popoare, care îndrăznesc să creadă că oamenii nu sunt nişte simple fragmente unite de gravitaţia universală. Românii din Paris, pe urmele cărora Jean-Yves Conrad merge sârguincios , sunt prezenţi pentru a depune mărturie despre o "identitate a Franţei" foarte diferită de aceea a produsului său intern brut /PIB/, conchide semnatarul articolului.
(ROMPRES /Traducere şi adaptare de Georgeta Dobre)
