Roşia Montană: viaţa după cinci ani fără minerit

Roşia Montană nu este un simplu sat de munte. Are în spate o istorie de aproape două milenii, care a fost dintotdeauna legată de minerit. După închiderea minelor, însă, roşienilor le-au rămas puţine alternative pentru a-şi câştiga existenţa. Activităţile agricole – cultivarea cartofilor sau creşterea animalelor – nu sunt o opţiune viabilă pentru locuitorii Roşiei Montane, dat fiind pământul prost şi distanţa faţă de oraş, unde ar putea să-şi vândă recoltele. Dezvoltarea turistică nu poate nici ea să asigure întregii populaţii un trai decent, dovadă stă faptul că iniţiativele de până acum în această direcţie nu au atras suficienţi vizitatori pentru ca Roşia să „înflorească”. Roşienii sunt încă nostalgici după siguranţa financiară pe care le-o asigura munca în minerit, iar întreaga viaţă a oraşului a fost dintotdeauna strâns legată de această activitate.
Gazeta de Cluj vă prezintă un reportaj din inima Apusenilor, în care sătenii din Roşia Montană vorbesc despre cum li s-a schimbat viaţa după închiderea minei în 2006 şi despre speranţele lor pentru un viitor mai sigur şi prosper.

NOSTALGIA FOŞTILOR MINERI

Un roşian care a lucrat în mină, Nelu Oprişa, povesteşte că munca era mai grea pe vremuri, dar acum oamenii se descurcă foarte greu. Oprişa se trage dintr-o familie cu lungă tradiţie la Roşia Montană. Erau cândva proprietari de băi şi aveau şteampuri de măcinat minereul. Acestea însă au fost naţionalizate la venirea comuniştilor la putere. Fostul miner povesteşte că a pornit la facultate cu gândul să se întoarcă la Roşia Montană şi lupta pentru note pentru ca să prindă repartiţia în satul natal. Nelu Oprişa a ajuns inginer şef la RoşiaMin, firma de stat care a activat la Roşia Montană, şi care s-a închis în 2006. Fostul inginer povesteşte despre cei 1.200 de angajaţi în 1990 care, la momentul închiderii, mai erau doar 360. “Firma de stat nu s-a închis pentru că nu mai erau rezerve, ci din cauza faptului că statul român nu a mai investit în minerit. Cu mulţi ani înainte de a se închide, toate minele din ţară erau subvenţionate. Chiar şi la noi la aur, iar subvenţia era din ce în ce mai mică. Au venit valuri de restructurări, ordonanţe cum se numeau, prin care oamenii se pensionau mult mai repede”, explică fostul miner. La acea vreme puteai să ieşi la pensie la 45 de ani, iar acum mulţi dintre locuitorii satului sunt pensionari.
Nicu Oprişa îşi aminteşte că închiderea din 2006 a avut un impact considerabil asupra situaţiei economice a oamenilor din sat. El s-a pensionat pe baza anilor munciţi în minerit şi are venitul asigurat, dar există mulţi roşieni care nu au nici o sursă de venit, neavând vârsta sau anii munciţi necesari pentru a se pensiona atunci când societatea a început să facă disponibilizări. „A fost, este şi va fi zonă mono-industrială. Şi bunicii mei au fost mineri şi cei care au fost înaintea lor. Dacă nu se face o investiţie majoră, o să fie o zonă moartă”, consideră fostul inginer.
Acesta arată că şi cei care se opun proiectului minier au fost mineri cândva. „Eugen Cornea tot miner a fost. Nevasta dânsului a lucrat la noi la birou, tot din minerit a ieşit la pensie. Eugen David a lucrat la Petroşani şi la Roşia Poieni. Toţi roşienii au lucrat parţial sau total în minerit. Agricultura nu îţi dă o pensie şi la 70 de ani nu o mai poţi face, iar până atunci poţi face doar agricultură de subzistenţă. Şi copiii-s cam plecaţi. Tinerii mai au şanse să se întoarcă dacă începe proiectul. Mulţi prieteni de-ai mei mai tineri aşteaptă demararea proiectului şi revin din Italia, din Spania. Oamenii care au plecat au dus-o mai bine acolo, dar au muncit pe brânci. Le-a fost greu acolo până să intre în ritm, dar acum cu această criză speră să îşi revină. Cred că ar fi fost mai bine să fi demarat proiectul minier mai repede şi să nu trebuiască să plece. Sunt convins şi eram mai uniţi, nu rupţi de toată lumea”, spune fostul miner. „Acum că nu există minerit mă simt ca şi cum nu m-aş fi născut. La noi, din moşi strămoşi e ceva în sânge. Majoritatea sunt obişnuiţi cu mineritul. Altceva ce mai este?”, ne povesteşte Oprişa.

Tinerii au emigrat

„Era nevoie de o investiţie mare la noi. În 1991 noi, firma de stat, aveam un proiect de dezvoltare a capacităţii de producţie de la 420.000 de tone la 540.000, cu o nouă uzină de preparare şi o serie de modificări majore. Dar Guvernul român, dacă bine reţin, ne-a anulat acest proiect”, spune Oprişa. Prin urmare, în absenţa unor şanse reale pentru un viitor în care să-şi câştige pâinea în localitatea natală, mulţi dintre tinerii din sat au plecat în străinătate.
Cei rămaşi în urmă spun că, dacă s-ar relansa activitatea minieră, o parte din aceştia s-ar întoarce, mai ales în contextul actual, când mulţi muncesc doar cât să trăiască sau chiar deloc. O mare parte din cei plecaţi au lucrat în mină până în urmă cu cinci ani şi au lăsat în urmă părinţi sau copii pentru a le putea asigura siguranţa financiară în absenţa exploatărilor miniere. Dacă ar găsi şi la Roşia Montană ceea ce caută acum în străinătate, tinerii ar putea să asigure nu doar pâinea familiilor lor, ci şi un viitor mai prosper pentru întreaga comunitate.

Nu mai sunt locuri de muncă

La primărie sunt angajaţi câteva zeci de oameni. Mai sunt câţiva angajaţi la şcoală şi câţiva la un service, acestea sunt cam toate locurile de muncă disponibile în sat, mai arată roşianul. Începerea exploatării miniere nu numai că ar crea locurile de muncă pe care le aşteaptă localnicii, ci ar şi întineri localitatea, prin întoarcerea celor plecaţi în străinătate şi venirea venirea tinerilor din întreaga zonă la muncă.
Minerul povesteşte cu entuziasm despre proiectul propus pentru Roşia Montană, care se referă la schimbările care vor avea loc în zonă înainte de a începe exploatarea, dar şi la viitorul proiect minier şi evoluţia sa. Nelu Oprişa consideră că firma Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) aduce speranţe pentru acest proiect şi recunoaşte că în momentul de faţă infrastructura este problematică pentru implementarea unor alternative.
Asociaţia Culturală a Maghiarilor din Abrud şi Roşia Montană, unde Oprişa este vicepreşedinte, a primit până acum 225 de grupuri de turişti, majoritatea români, dar şi maghiari, francezi, nemţi sau austrieci. Aceştia sunt în primul rând interesaţi să viziteze în Roşia galeriile romane, centrul istoric, bisericile şi lacurile. În centrul istoric există un muzeu al mineritului, Aurul Apusenilor, şi un centru de informare, construite ca un prim pas spre dezvoltarea turistică a zonei. „Noi, Asociaţia Culturală a Maghiarilor din Abrud şi Roşia Montană, suntem la început de drum. Ne învăţăm ce viaţa ne învaţă. Actualmente nu putem vorbi de turism pentru că nu suntem pregătiţi. Trebuie investiţi mulţi bani. Bani, bani, bani. Nu cred că oamenii pot trăi din agricultură”, declară minerul. „Dacă nu ar exista un investitor, nu neapărat RMGC, dar orice investitor care să vină cu bani, nu ştiu ce s-ar alege de noi, de Roşia. Toată stima pentru RMGC, pentru că pune mult suflet pentru oameni.  Îi ajută cu hrană pe bătrâni, cu lemne şi pot să zic numai lucruri bune. E un mare lucru în ziua de azi să oferi un loc de muncă. Cei care nu s-au descurcat au plecat. Ce să facă? Foamea? Este o dramă a lor”, crede Oprişa.
Ne povesteşte că familia sa a crescut şi animale de-a lungul timpului. Au avut vaci, porci, dar numai pentru nevoile alimentare ale gospodăriei. Agricultura pe scară mai largă nu este o alternativă care poate fi luată în considerare. ”La Roşia Montană nu se fac decât fructele şi cartofii. În rest, nimic. Să vorbesc de trăit din agricultură, în nici un caz. Noi am trăit până acum din minerit. La noi este o zonă mono-industrială. Altceva în afară de minerit nu s-a făcut. Agroturism?  Ne trebuie experienţă, după renovarea infrastructurii. S-ar putea, dar nu ca şi în alte părţi”, zice Oprişan.

Agricultura – doar de subzistenţă

Terenurile din zona de munte, nefiind viabile pentru cultivare, sunt folosite cu predilecţie pentru păşunat. Pentru săteni, însă, nu este suficient să aibă la dispoziţie păşuni întinse pentru a putea să trăiască decent din creşterea animalelor. Produsele acestora, deşi naturale şi preparate după reţete tradiţionale, nu pot fi vândute în lipsa unui sistem de distribuţie, iar acesta este inexistent în zonă. Cisternele de lapte nu urcă în munte pentru a colecta roadele muncii roşienilor, iar micii crescători nu îşi permit să facă drumul până la Alba-Iulia sau oraşele mai mici din apropiere pentru a-şi vinde produsele.
Creşterea animalelor pentru a fi ulterior vândute nu este nici ea posibilă în absenţa unor investiţii considerabile în zonă, dat fiind că la Roşia Montană nici un agricultor nu dispune de fondurile necesare pentru un asemenea proiect. Astfel că nici măcar marii proprietari de animale, cum este cel pe care reporterul Gazeta de Cluj l-a întâlnit pe păşune, nu cred în şansele Roşiei de a se dezvolta economic prin agricultură. Acesta este unul dintre sătenii care au lucrat în mină şi încă îşi aminteşte cu nostalgie vremurile când exploatările din zonă asigurau tuturor o anumită bunăstare. ”Câştigam bani ca să pot pune deoparte şi mă descurcam foarte bine”, povesteşte săteanul. La cinci ani de la închiderea minei, situaţia economică din Roşia s-a înrăutăţit considerabil. Majoritatea localnicilor, chiar dacă acum îşi asigură traiul din agricultură, speră într-o renaştere a activităţii miniere în zonă, considerând-o singura şansă pentru restabilirea unui nivel de bunăstare cu care roşienii erau obişnuiţi.

Nostalgia vremurilor miniere

Un alt roşian este şi el de acord că singura variantă posibilă pentru Roşia Montană este mineritul. Toată lumea se plânge de lipsuri financiare. O exploatare minieră ar aduce nu doar locuri de muncă, ci şi salarii mai bune şi o perspectivă pentru viitorul comunităţii. Mitru din Vârtop recunoaşte că a ajuns la vârsta la care nu mai lucrează nici în agricultură. „Sunt singur. Cu pensia mă descurc. Oamenii de aici se descurcă foarte greu, că nu prea mai sunt locuri de muncă. Tineretul e principala problemă. Până la 40-45 de ani le trebuie muncă. Oamenii vor să muncească, dar unde? Din pământ nu îţi ajunge. Poţi să îţi iei un animal, îţi iei două, dar dacă odată pe an îl vinzi şi când ajungi la 70 de ani mergi la azil. Fără pensie, fără putere ce ai putea face altceva?”, se întrebă Mitru.  A lucrat în mină aproape 20 de ani şi, apoi, opt ani la o brutărie. Îşi aminteşte că se descurca foarte bine când era miner. „Ne ştiam de lucru, ştiam că am un lucru stabil, salariul era salariu, era avans. Încă mai îmi rămâneau bani şi reuşeam să pun ceva deoparte. Acum nu mai pot. Nu poţi să trăieşti numai după vaci”, ne povesteşte localnicul. Fostul miner povesteşte că porumbul nu se coace la munte, iar pentru cultivarea legumelor e nevoie de sere. „Oamenii tot vor locuri de muncă. Din 3.000 sau 4.000 de oameni la Roşia Poieni au ajuns la 4-500, cât mai există acum. E dezastru”, conchide Mitru din Vârtop, un sat al comunei Roşia Montană.

SPERANŢELE COMUNITĂŢII

Un fost miner i-a ieşit în cale reporterului Gazeta de Cluj în drumul său spre casă, aflată la o oră de mers pe jos. Face acest drum de câteva ori pe săptămână, la magazin, pentru strictul necesar. Fostul miner a povestit cum făcea acest drum în fiecare zi din vremea când lucra în mină. Partea cea mai dificilă era iarna, când zăpada era uneori de înălţimea unui om şi nimeni nu o curăţa. Drumul acesta l-a făcut în fiecare zi timp de 30 de ani, dar îşi aminteşte cu drag de vremea când avea un loc de muncă. Acum la bătrâneţe culege roadele greutăţilor pe care le-a îndurat cea mai îndelungată parte a vieţii. „De ce aş fi supărat? Fiecare parte a vieţii îşi are frumuseţile ei. Am trăit 30 de ani fără 5 luni în mină şi acum am 11 milioane pensie, cu care mă descurc. Dacă nu începe proiectul minier, tinerii vor rămâne în străinătate şi nu se vor întoarce, deoarece nu au nici un motiv”, povesteşte acesta. Viaţa lui a început cu mineritul şi nu vede altceva pentru Roşia Montană. Consideră că şi oamenii din satul lui natal, Bucium, vor avea un trai mai bun după ce începe proiectul minier. Poate nu va mai trebui să meargă ore întregi pe jos pentru a avea acces la un mic magazinaş, poate comunitatea va avea la dispoziţie mai multe facilităţi.

O şansă pentru generaţia tânără

O doamnă în vârstă a povestit reporterului Gazeta de Cluj cât de greu se descurcă să trăiască doar dintr-o pensie de urmaş. Şi aceasta îşi aminteşte cum pe vremea exploatării miniere oamenii erau obişnuiţi să aibă salarii cu care se descurcau, spre deosebire de ultimii ani, când viaţa în localitate a devenit tot mai grea. Pe vremuri, când soţul său lucra în minerit, putea să întreţină întreaga familie cu un singur salariu. În 39 de ani de lucrat în mină a reuşit să îşi cumpere o casă, să pună bani deoparte, şi să ţină toţi copiii la şcoală.
Pensia de urmaş o are de pe urma soţului său, care a muncit cândva în mină. „Dacă nu ar fi lucrat în mină ar fi fost prăpăd. Eu sunt bolnavă şi mă duc la spital în Cluj şi am avut de plătit două milioane jumătate. Am pensie 360 de lei. Din asta trăiesc. Am băiatul care mă ajută. Acum lucrează aci la Gold. Dacă s-ar da drumul la proiect ar fi foarte bine, că măcar ar avea oamenii de lucru. Puteam şi noi să trăim. Că aşa, ce facem?”, se întreabă aceasta. Medicamentele necesare în fiecare lună şi le permite cu greu, iar dacă fiul său nu ar lucra la compania care propune proiectul miner, nu s-ar descurca cu banii. Băiatul ei a lucrat şi el în mină, la Roşia Poieni, până în momentul când a fost disponibilizat. „Eu am noroc cu copilul, că aş muri de foame. Ştie Dumnezeu ce am face. Soţul este mort de 14 ani. Noroc că mai avem cum să ne mai luăm din când în când o pâine”, ne povesteşte bătrânica. Boala şi bătrâneţea nu îi permit să muncească pentru a contribui la bunăstarea familiei, nu poate nici măcar să adune fân sau să lucreze în grădină. În ceea ce priveşte găzduirea turiştilor, aceasta consideră că nu toate gospodăriile pot să se înhame la un asemenea demers. „Unde să ţii turiştii?”, se întreabă ea.
Însă nu doar persoanele în vârstă sunt nostalgice după vremurile exploatării miniere, ci şi tinerii din sat. La bar lucrează o fată de 18 ani, care îşi ajută astfel familia, în lipsa unor locuri de muncă pentru părinţii săi. Aceasta povesteşte că la şcoală se va gândi mai târziu, când mai strânge nişte bani, dar până atunci începerea exploatării este esenţială pentru a scoate familiile din Roşia Montană din sărăcie. „Mama nu are unde să se angajeze. Alţii au pensie şi iau bani şi de la fundaţia care se opune proiectului minier şi trăiesc liniştiţi. Aici ce ar fi fost dacă nu ar fi fost minerit? Dacă nu ar fi fost firma asta, aţi fi auzit voi de Roşia?”, întreabă tânăra de 18 ani.
La bar este uşor de observat cât de săraci sunt oamenii, iar alternativele propuse de opozanţii proiectului, printre care şi Academia Română, nu i se par practicabile. De exemplu, culesul fructelor pentru realizarea unui venit este inutilă, de vreme ce lipsesc cumpărătorii. „Or fi ceva fructe de pădure, dar la cine să le vinzi dacă este o zonă moartă? Că ei ne propun nouă cu dusul după fructe şi nu ştiu ce. Dar la cine să le vinzi în Roşia? Să le vândă fundaţia, împreună cu cei de la Academie”, povesteşte tânăra.

Fără minerit nu rămân alternative

Roşia Montană nu a fost mereu o localitate săracă, povesteşte aceasta. În trecut, chiar şi activitatea comercială era mai înfloritoare, în sat fiind deschise mai multe magazine cu produse de tot felul. În ceea ce priveşte viitorul, nu are de gând să rămână în Roşia dacă proiectul minier propus de RMGC nu este demarat. „Dacă ar începe compania să lucreze, s-ar face multe. Nu văd nici un viitor pentru zonă altfel. Oamenii care lucrează au puteri de cumpărare, ceilalţi doar pâine şi strictul necesar”, ne explică roşiana. puţinele produse agricole şi le vinde fiecare după cum ştie mai bine, dar numai la nivel local, iar din acest motiv tânăra nu consideră că se poate vinde pe o scară mai largă. „Nu sunt cazuri să le arăţi cum e viaţa la ţară. Mai vin aceia care sunt organizatori la FânFest şi care merg la domnul Eugen David şi îi ţine pe acolo câteva zile. Nu poţi trăi numai din asta. Să mănânci pita şi iată. Fără minerit nu o să fie bani. E ok să îmi fac şi eu o pensiune, dar de unde bani? Ar veni la mine oameni dacă nu s-ar opri la centrul de informare de la Fân Fest unde le spune că e închisă. Dacă aşa s-o spus… Întrebaţi-o şi pe ea, că ea spune. Fiecare îşi apără interesul. Banii vin de la Fundaţia Soros pentru opoziţie”, declară  tânăra.
În vorbă intră o altă femeie care se afla în bar. „Agricultură nu se poate face în nici un caz. Numai cartofii cresc, şi aceia cu ţârâita. Aici e zona muntoasă. La Roşia numai minerit, altceva nu se poate face. Dacă s-a făcut asta timp de 2.000 de ani, cum vrei tu să schimbi asta în 10 ani?”, se întreabă roşiana. Aceasta consideră că turiştii vin la Roşia Montană pentru că au citit pe internet despre exploatare şi cred că noua mină va distruge zona. „Nu au distrus nimic. Mai rău distrug cei din opoziţie, pentru că luptă să nu avem de lucru”, consideră femeia. Ea povesteşte cum compania care propune exploatarea minereurilor i-a ajutat pe bătrânii din localitate şi cum le-a oferit făină, ulei, zahăr şi i-a ajutat.
„Noi nu prea avem găini şi curci. Rar care au. Dacă ai un loc de muncă, poţi să mergi la oraş să mai vinzi un pic de lapte sau zece ouă. E mai uşor la Roşia ca într-un oraş, că acolo totul se plăteşte, dar pe de altă parte e mult mai greu”, susţine femeia. Femeia spune, mai în glumă, mai în serios, că ea nu ar face niciodată şosete de lână şi nici miere de trandafir care are gust de parfum. Ea crede că nu te poţi gândi la viitor în Roşia fără minerit. Peste zece ani se vede tot la Roşia Montană, însă speră că până atunci să înceapă proiectul miner. „Nu se trăieşte fără minerit aicea. Pleacă Goldul, vin alţii. Datoria Goldului e să angajeze tineretul. Că aşa au promis. Mulţi tineri au angajat până acum. Sora mea s-a mutat şi stă în Alba, are vilă foarte mare şi soţul ei lucrează. Mama vrea să se mute în noul centru al comunei, că a făcut Goldul în aşa fel încât să le construiască în noul centru câte o casă”, spune localnica.

Proiectul lui Ceauşescu pentru Roşia

O dată cu ocupaţia romană a Daciei, Roşia Montană a devenit un cunoscut punct de exploatare a minereurilor preţioase, sub numele de Alburnus Maior. Până în 2006, viaţa în Roşia Montană a fost mereu strâns legată de minerit. Într-o încercare de sistematizare a vieţii minerilor şi a activităţii acestora, Nicoale Ceauşescu a dorit mutarea întregii populaţii în blocuri construite în afara satului. Locuinţele urmau să fie distribuite în funcţie de numărul de membri ai fiecărei familii, fără nici o legătură cu proprietatea anterioară. Proiectul comuniştilor înghesuia mai multe familii în blocuri care aveau o singură baie pe etaj, dintr-o dorinţă de a controla mai uşor activitatea minerilor, pe care încercau să-i transforme în ”proletari”şi să-i rupă de preocupările agricole pe care le aveau pe lângă minerit. Din fericire, la căderea regimului, aceste planuri au fost abandonate, iar roşienii au răsuflat uşuraţi că îşi puteau păstra locuinţele.
„Proiectul propus în urmă cu peste 20 de ani pentru creşterea producţiei propunea acelaşi număr de personal. Era un proiect, prin care era mutat tot satul la 1 km şi ceva, undeva pe Ţarină. Indiferent ce proprietate aveai, nu conta, erau garsoniere, apartamente de 2 şi de 3 camere.  În funcţie de numărul de membri ai familiei, primeai repartiţie, cu WC în capătul holului. Macheta era la primărie. Dacă nu îl împuşcau pe Ceauşescu, noi nu mai eram aici”, ne povesteşte Oprişa.

Opoziţia vrea protecţia UNESCO

Opozanţii proiectului minier cred în şansa roşienilor de a dezvolta zona prin mic antreprenoriat privat. Aceştia vorbesc nu doar despre agricultură ca alternativă la munca în mină, ci şi despre deschiderea de pensiuni turistice. Introducerea Roşiei Montane pe lista obiectivelor protejate UNESCO, precum şi accesarea de fonduri europene pentru înfiinţarea de pensiuni agroturistice este soluţia pe care o parte din locuitorii satului o visează pentru viitor.
Reporterul Gazeta de Cluj a încercat să vorbească cu unul dintre aceştia. Sorin Jurcă recunoaşte că proiectul minier este cel mai important lucru care s-a întâmplat Roşiei Montane în ultimii ani. „Vrând, nevrând, viaţa localnicilor e legată de proiectul acesta. De 15 ani să se deruleze o acţiune fără precedent în România care a lăsat amprente şi nu poţi să spui că la Roşia Montană trăieşti o viaţă normală sau o viaţă ca a oricărui alt om din România. Eu m-am născut în Roşia Montană. Să trăieşti în Roşia Montană înseamnă să trăieşti cu o presiune psihologică foarte mare, dovadă că unii nu au rezistat şi au plecat de aici. Sunt până acum 800 de familii. Unii au plecat pentru că nu au rezistat stresului, alţii au plecat pentru că au vrut să îşi facă o afacere imobiliară foarte bună sau au crezut că o să le fie foarte bine dacă pleacă din Roşia. Fiecare cu treaba lui”, susţine Jurcă.
Şi Jurcă se plânge de traiul greu de la Roşia Montană şi îşi aminteşte că pe vremuri localitatea era mai plină de viaţă, însă nu consideră că acest lucru era neapărat legat de activitatea minieră, căreia i se opune. Acesta crede că proiectul minier nu ia în considerare nici unul din aspectele pozitive pe care acesta le-ar putea avea pentru comunitate, primul şi cel mai important fiind crearea de locuri de muncă, deşi RMGC are în prezent aproape 500 de angajaţi, majoritatea din zonă. În ceea ce priveşte alternativele, acestea sunt aşteptate tot din afară. Contribuţia lui Eugen Jurcă la dezvoltarea localităţii natale este organizarea unui festival de muzică sub egida ”Salvaţi Roşia Montană!”. Însă aceste manifestări nu au avut încă niciun efect palpabil şi chiar el recunoaşte că anul acesta au fost mai puţini oameni la Fân Fest decât în anii precedenţi, iar ediţiile anterioare au fost un dezastru. „Degeaba veneau 15.000 câţi veneau anii trecuţi şi ieşea un balmuc, dar probabil muzica aduna tot felul de oameni care erau mai gălăgioşi”, a declarat Jurca.

”Fiecare om să-şi creeze loc de muncă”

În legătură cu alternativele pentru populaţie, Eugen Jurcă rămâne la varianta dezvoltării turistice. „Eu mi-am ales destinul şi altceva nu pot să fac. Aici e viaţa mea, aici am îmbătrânit şi aici vreau să mor. Eu cred că viitorul Roşiei Montane este turismul şi intrarea în patrimoniul UNESCO”, a declarat acesta. Vicepreşedintele organizaţiei care îşi propune să salveze Roşia este de părere că aceasta este şansa reală a localităţii, şi nu exploatarea minieră. „Eu nu sunt economist, dar cred că ar câştiga mult mai mult Roşia Montană dacă ar intra în patrimoniul UNESCO”, susţine Jurcă.
Întrebat din nou de soarta oamenilor şi cum aceştia ar putea să îşi găsească un alt loc de muncă în afară de minerit, Sorin Jurcă a afirmat că antreprenoriatul este o soluţie pentru roşieni. „Să ştiţi că fiecare om poate să-şi creeze un loc de muncă. Sunt oameni care au vaci sau animale. Oamenii trăiesc după pământul pe care îl au. Unii sunt angajaţi la primărie, alţii la şcoală. Bine, nu tot satul, dar dacă vrei să ai un loc de muncă şi nu îl poţi găsi aici, poţi să te deplasezi în altă parte. Să faci naveta. Eu nu pot să spun ce să facă oamenii. Cred că ei ştiu mai bine decât mine. Exact cum s-a întâmplat în 2006, când s-a închis mina şi am rămas şomer. Nu am fost miner, dar am lucrat în mină. Am rămas şomer şi mi-am găsit alt loc de muncă şi m-am descurcat. Supravieţuiai când era mina. Eu am avut 6 milioane şi 300 de mii când am ieşit în şomaj. Nu ştiu dacă era o avere, dar era un salariu de subzistenţă. Am primit plăţi compensatorii doi ani şi şomaj după aia”, povesteşte Jurcă.

Apartenenţa la patrimoniul UNESCO nu garantează protecţia monumentelor

Chiar dacă este obiectiv protejat UNESCO, o parte a sitului arheologic Sarmisegetuza Regia a fost distrusă de angajaţii unei firme plătite de Consiliul Judeţean Hunedoara să amenajeze o parcare pentru turiştii veniţi să viziteze cetatea. Lucrările care au afectat zidul cetăţii Sarmisegetuza Regia au fost realizate fără aprobările necesare şi fără a fi supravegheate de un arheolog, aşa cum prevede legea, în cazul monumentelor de asemenea importanţă. Parcarea de aproape 3.000 de metri pătraţi este amenajată chiar lângă zidurile cetăţii, pe o zonă în care în anii ‘80 au fost găsite urme ale existenţei dacilor. Apartenenţa la lista UNESCO nu a protejat situl arheologic de intervenţia muncitorilor neglijenţi şi nici nu asigură faptul că firma sau autorităţile vor fi trase la răspundere.

Tiberiu Hrihorciuc