Sesizare CC legea magistratilor

Sesizare cu privire la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr.
317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

Subsemnaţii, identificaţi în Anexa prezentei sesizări,

În exercitarea dreptului de a formula obiecţii privind constituţionalitatea legilor
înainte de promulgare,

În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţia României, republicată,
respectiv ale art. 11 alin. 1 parag. A lit. a) şi ale art. 15 şi următoarele din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, vă solicităm să constataţi
neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/
2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind
Consiliul Superior al Magistraturii (denumită în continuare şi „Legea”) înainte de
promulgare, pentru motivele pe care le expunem în continuare:

Legea încalcă, în ansamblul său, următoarele prevederi ale Constituţiei
României:

Art. 124 alin. (2): Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

Art. 124 alin. (3): Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Art. 126 alin. (1): Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Art. 126 alin. (3): Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea
şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit
competenţei sale.
Art. 1 alin. (4): Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului

puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale.

Art. 26 alin. (2): Persoana fizică are dreptul sa dispună de ea însăşi, dacă nu
încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

Art. 20 alin. (1): Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Art. 20 alin. (2): Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne,
au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Art. 129: Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public
pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Art. 133 alin. (1): Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei
justiţiei.

Art. 134: (1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României
numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în
condiţiile legii.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată,
prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a
procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii,
ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept
de vot.
(3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi
atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin
legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei.

Art. 125 alin. (2): Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea
şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al
Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.

Art. 16: (1) Cetăţenii sunt egali în fata legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii
şi fără discriminări.

Din expunerea de motive la legea ce face obiectul prezentei sesizări,
rezultă că necesitatea extinderii sferei sancţiunilor disciplinare s-ar impune
deoarece din practica disciplinară recentă a Consiliului Superior al Magistraturii
rezultă că dispoziţiile art. 99 din Legea 303/2004 nu acoperă o serie de

comportamente ale magistraţilor care pot aduce atingere gravă prestigiului
justiţiei şi demnităţii funcţiei de magistrat, iar, pe de altă parte, ultimele Rapoarte
ale Comisiei Europene către Parlamentul Europena şi Consiliu relevă faptul că
o consolidare a răspunderii sistemului judiciar rămâne o provocare importantă
recomandându-se luarea unor măsuri pentru consolidarea capacităţii şi
organizării inspecţiei judiciare. În consecinţă, scopul declarat al legii este acela
de a acoperi unele lacune dovedite de realităţi practice şi de a consolida
şi eficientiza puterea inspecţiei judiciare, însă actul normativ în sine se
îndepărtează mult de acest scop, urmărind de fapt, prin mai multe articole,
o aservire a puterii judecătoreşti faţă de celelalte puteri ale statului printr-
un amestec inadmisibil în actul de justiţie.

Astfel, efectul
pe care această lege îl produce prin anumite
reglementări extrem de periculoase este unul invers scopului declarat,
respectiv o slăbire majoră a independenţei justiţiei prin expunerea sa la
un control concret al puterii executive, crearea unor jurisdicţii paralele
şi înlocuirea controlului jurisdicţional al hotărârilor judecătoreşti cu un
control disciplinar îndreptat direct împotriva judecătorului. Din această
perspectivă, considerăm că actul normativ a fost elaborat cu încălcarea
gravă a unor principii fundamentale edicate în Constituţia României.

I. Cu referire la prima parte a Legii referitoare la modificările
şi completările la Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, legea reia, cu unele modificări, majoritatea abaterilor disciplinare
existente la acest moment, elimină o abatere (respectiv pe cea prevăzută la
art. 99 alin. l) – „neîndeplinirea obligaţiei privind transferarea normei de bază la
instanţa sau parchetul la care funcţionează"), prevăzând, totodată, câteva abateri
disciplinare noi, prin al căror mod de reglementare se aduce atingere gravă
principiului fundamental al înfăptuirii justiţiei de către magistraţi imparţiali,
independenţi şi supuşi numai legii (consacrat prin dispoziţiile art. 124
din Constituţie), principiului înfăptuirii justiţiei doar prin Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege
(consacrat prin dispoziţiile art. 126 din Constituţie), principiului separaţiei
puterilor în stat (consacrat prin dispoziţiile art. 1 alin. 4 din Constituţie), dar
şi prevederilor art. 129 din Constituţie, conform căruia împotriva hotărârilor
judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de
atac, în condiţiile legii, respectiv prevederilor art. 20 din Constituţie care
consacră prioritatea prevederilor internaţionale în materia drepturilor
fundamentale ale omului.

Astfel, o abatere disciplinară poate sancţiona doar acele conduite care nu
privesc actul de justiţie în sine, ci desfăşurarea activităţii de sistem, exterioară
judecăţii propriu-zise. Activitatea jurisdicţională, adică aplicarea normelor de
drept material şi procesual este rezervată exclusiv actului de justiţie, hotărârile
fiind supuse doar controlului judecătoresc prin sistemul căilor de atac, ordinare
sau extraordinare.

Verificarea aplicării legii de către judecător (pentru a se aprecia încălcarea
normei de drept material ori procesual) presupune repunerea în discuţie a actului
de judecată de către o autoritate care nu este judiciară sau care, chiar dacă
în mod obişnuit desfăşoară activitate de judecată, în cazul în care ar exercita
o atribuţie ca titular al acţiunii disciplinare nu ar mai funcţiona ca instanţă de
judecată.

Se instituie, astfel, o „suprainstanţă" care are dreptul să încalce principiul
independenţei judecătorului, autoritatea de lucru judecat şi principiul separaţiei
puterilor în stat, analizând cum a fost interpretată şi aplicată legea cu privire la
o situaţie de fapt concretă, cu posibilul efect, în cazul sancţionării disciplinare a
magistratului, de a repune în discuţie fondul cauzei.

Astfel, spre exemplu, efectele nu se rezumă decât în mod aparent la
situaţia magistratului, întrucât sancţionarea disciplinară a acestuia pentru
abaterea prevăzută la art. 99 lit. t din proiect poate constitui temei pentru
promovarea căii extraordinare de atac a revizuirii, în condiţiile art. 322 pct. 4
Cod procedură civilă. Or, aceasta înseamnă că pe calea acţiunii disciplinare
astfel exercitate s-ar putea ajunge indirect la o repunere în discuţie a fondului
cauzei, adică a unui proces soluţionat irevocabil, încălcându-se în mod
flagrant autoritatea de lucru judecat. Pe de altă parte, definiţiile date de Lege
relei-credinţe (art. 991 nou introdus o defineşte astfel: ”există rea-credință atunci
când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material
sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”) şi gravei
neglijenţe (art. 991 nou introdus o defineşte astfel: ”există gravă neglijență
atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav,
neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material sau procesual”) cuprind
noţiuni interpretabile -„nescuzabil, „neîndoielnic".

Consideraţii similare se impun şi în cazul abaterilor disciplinare
reglementate la literele r) – ”lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti
sau a actelor judiciare ale procurorului, în condiţiile legii”; s) – ”utilizarea unor
expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare
ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de
natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat” şi s)
– ”nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de
Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii”.

Astfel, abaterile prevăzute la lit. r) – ”lipsa totală a motivării hotărârilor
judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în condiţiile legii” – şi s)
– ”utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti
sau a actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară
raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea
funcţiei de magistrat” – privesc, în mod evident conţinutul hotărârilor judecătoreşti
care nu poate fi examinat decât prin intermediul căilor de atac.

În plus, abaterea reglementată la lit. r) – ”nerespectarea deciziilor Curţii
Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie în

soluţionarea recursurilor în interesul legii” – presupune, de asemenea, verificarea
judecăţii în fond. În plus, aceste decizii pot intra în conflict cu alte norme de drept
internaţional sau cu hotărâri ale instanţelor europene pentru care Constituţia
prevede aplicarea lor prioritară, conform art. 20. Aşadar, o atare nerespectare
îşi poate găsi o explicaţie legală – contradicţia cu pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, ce au prioritate,
conform Constituţiei -, nefiind de acceptat ca verificări privind aceste aspecte să
fie efectuate în afara activităţii jurisdicţionale.

Respectarea de către judecător a unei decizii a Curţii Constituţionale sau
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este un aspect care nu are nicio legătură
cu sfera disciplinară a răspunderii judecătorului ci cu modul de soluţionare a
fondului cauzei, chestiune asupra căreia singura abilitată a se pronunţa este
instanţa de control judiciar.

A admite contrariul, a oferi inspecţiei judiciare posibilitatea de a efectua un
control paralel asupra soluţiei pronunţate cu privire la fondul cauzei, eventual la
solicitarea puterii executive (din moment ce titular al acţiunii disciplinare devine
şi Ministerul Justiţiei, componentă a executivului), echivalează cu o încălcare a
independenţei justiţiei. În această manieră, se creează premisele ca justiţia să
nu se mai realizeze numai prin instanţele judecătoreşti, prin aplicarea legii, cum
impune art. 124 alin. 3 din Constituţie, ci şi prin inspecţia judiciară care, printr-o
cercetare disciplinară îndreptată „aparent” împotriva judecătorului va ajunge să
realizeze în fapt un veritabil control de legalitate al hotărârii pronunţate.

Asigurând competenţa de a realiza un control de legalitate al hotărârii
de fond, reglementarea noilor atribuţii ale inspecţiei judiciare încalcă art. 126
alin. 1 din Constituţie care prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie si celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege, nicidecum
prin inspecţia judiciară, transferând controlul de legalitate al hotărârii din sfera
controlului jurisdicţional în cel disciplinar, administrativ, cu care de fapt nu are
nicio legătură.

Aşa cum a reţinut şi Consiliul Superior al Magistraturii în poziţia exprimată
asupra acestei legi, activitatea jurisdicţională, respectiv aplicarea normelor de
drept material şi procesual, este rezervată exclusiv actului de justiţie, hotărârile
putând fi supuse doar controlului jurisdicţional sub forma căilor de atac ordinare
şi extraordinare. Or, a verifica aplicarea legii de către judecător, pentru a se
stabili dacă s-a respectat legea, presupune repunerea în discuţie a actului de
judecată de către o autoritate care nu este judiciară şi nu desfăşoară activitate
de judecată, creionându-se astfel, aşa cum am arătat şi în precedent, o supra-
instanţă şi o jurisdicţie paralelă care ar putea chiar goli de conţinut sfera
atribuţiilor instanţelor de judecată. Se încalcă astfel art. 126 alin. 5 din Constituţie
care interzice înfiinţarea unor instanţe extraordinare. În această jurisdicţie
paralelă, administrativă, menită să analizeze sfera disciplinară a răspunderii
judecătorului, s-ar ajunge să fie analizate în concret drepturile deduse judecăţii
instanţei de drept comun, din perspectiva aplicării legii la situaţia de fapt

determinată prin probatoriu. Practic, drepturile şi libertăţile persoanelor nu ar
mai fi analizate de instanţele independente şi imparţiale, ci şi de o jurisdicţie
administrativă, într-o procedură lipsită de echitate, sub controlul direct al
executivului, titular al acţiunii disciplinare şi nu arareori parte în proces.

A impune automat şi de plano sub ghilotina sancţionării disciplinare
obligaţia judecătorului de a respecta deciziile Curţii Constituţionale şi ale Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă o încălcare a art. 124 alin. 3 teza a doua
care prevede că judecătorul se supune numai legii. Într-o interpretare per a
contrario a acestui text, deşi e obligat să respecte, în condiţii legii, deciziile Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recursul în interesul legii şi deciziile prin
care se declară neconstituţionalitatea unei legi de către Curtea Constituţională,
judecătorul nu se poate supune în mod absolut decât legii, singura care poate
sta la baza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti.

Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recurs în interesul
legii vin să corecteze o practică neunitară rezultată dintr-o interpretare diferită a
unei legi nu întotdeauna clare, indicând în abstract şi nu în cadrul unui proces
determinat soluţia, respectiv interpretarea corectă a legii în anumite situaţii
identice care au primit soluţii diferite. Judecătorul cauzei şi eventual cel învestit
cu soluţionarea căii de atac (în măsura în care se declară o astfel de cale de
atac ordinară sau extraordinară) este însă singurul abilitat în concret să verifice
dacă în pricina cu care este învestit este sau nu aplicabilă decizia Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie (dacă sunt sau nu întrunite condiţiile vizând situaţia de fapt
şi aplicarea textelor de lege interpretate în recursul în interesul legii) şi dacă se
impune să o respecte sub sancţiunea desfiinţării hotărârii judecătoreşti.

Curtea Constituţională este o autoritate din afara sistemului judiciar,
formată din persoane cu pregătire juridică superioară şi de o înaltă competenţă
profesională, numite de Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României,
după caz, şi care garantează supremaţia constituţiei. Atribuţia esenţială a
Curţii Constituţionale este aceea de a verifica în cadrul controlului a priori sau
a posteriori compatibilitatea unei legi cu Constituţia, verificare care se face
întotdeauna în abstract, chiar dacă excepţia de neconstituţionale se invocă
într-o cauză concretă (atunci când este vorba despre controlul a posteriori). În
măsura în care Curtea Constituţională ajunge la concluzia că un act normativ
sau o prevedere dintr-un act normativ încalcă Legea fundamentală va admite
excepţia de neconstituţionalitate, iar efectul primordial al acestei decizii îl
reprezintă crearea unei obligaţii stringente, afectate de un termen de 45 de
zile, în sarcina Parlamentului sau a Guvernului de a pune în acord legea cu
Constituţia, respectiv de a o modifica astfel încât ea să respecte dispoziţiile Legii
fundamentale potrivit art. 147 alin. 1 din Constituţie.

Prin urmare, aceste decizii creează în primul rând o obligaţie în sarcina
puterii legislative şi uneori executive, atunci când ea însăşi legiferează, de a
pune în acord legea cu Constituţia. Desigur că o asemenea decizie trebuie
respectată de instanţele de judecată în baza art. 147 alin. 4 din Constituţie, dar,

în considerarea şi a dispoziţiilor art. 124 alin. 3 din Constituţie, în sensul că,
supunându-se numai legii în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, judecătorul
nu va putea pronunţa o hotărâre în baza unui act normativ neconstituţional care
şi-a încetat efectele juridice, ceea ce echivalează până la un anumit punct cu o
abrogare, o lipsire de efecte a dispoziţiei legale neconstituţionale, însă în baza
unui control special.

Instanţa de contencios constituţional se pronunţă la sesizarea cu excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor actului normativ criticat, fie din oficiu a
instanţelor de judecată, fie la cererea unor părţi din dosare sau a Avocatului
Poporului, în cazul controlului posterior al constituţionalităţii legilor. Stabilind
constituţionalitatea prevederilor criticate, Curtea Constituţională face o analiză
în abstract a textelor legale, prin raportare la textele incidente din Legea
fundamentală şi, eventual, la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Spre deosebire de analiza făcută de Curtea Constituţională, instanţele
învestite cu soluţionarea unei cereri fac o analiză în concret a incidenţei
textelor legale la o situaţie de fapt stabilită în urma administrării probatoriului.
În efectuarea acestei analize, instanţele au obligaţia de a interpreta dispoziţiile
dreptului intern într-o asemenea manieră încât aplicarea legii să nu conducă
la încălcarea drepturilor fundamentale ale părţilor, astfel cum au fost acestea
creionate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Interpretarea
dispoziţiilor legale fie prin decizii ale Curţii Constituţionale, fie prin decizii
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii nu înlătură
obligaţia instanţelor de a interpreta dispoziţiile dreptului intern (astfel cum au
fost ele interpretate de Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în recurs în interesul legii) astfel încât aplicarea legii să nu conducă
la încălcarea drepturilor fundamentale ale părţilor, consacrate în Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului şi dezvoltate jurisprudenţial de către instanţa de
la Strasbourg.

Obligaţia de a efectua o astfel de analiză este expres stabilită de art. 20
din Constituţie, care prevede că „dispoziţiile constituţionale privind drepturile
şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale,
cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile”.

Totodată, este necesar de subliniat că obligativitatea prevederilor
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului şi prioritatea acestora faţă de dispoziţiile contrare din legile
interne trebuie raportată şi la dispoziţiile art. 148 din Constituţie. Potrivit alin. 2 al
acestui articol, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu,

au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea
prevederilor actului de aderare”. Se observă totodată că atât Parlamentul, cât
şi Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează
aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile
alineatului 2, aşa cum stipulează alineatul 4 al aceluiaşi articol 148.

În conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Tratatul privind Uniunea
Europeană, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene adoptată în 12
decembrie 2007 are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor, iar drepturile
fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi astfel cum rezultă din
tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, constituie principii generale
ale dreptului Uniunii.

Deciziile
Curţii
Constituţionale
prin
care
se
constată
neconstituţionalitatea unui text legal sunt general obligatorii şi au
putere numai pentru viitor, în sensul art. 147 alin. 4 din Constituţie. În
aceeaşi ordine de idei, deciziile Curţii Constituţionale în cazurile care privesc
neconstituţionalitatea unei legi înainte de promulgare sunt obligatorii pentru
Parlament, care este obligat potrivit art. 147 alin. 2 din Legea Fundamentală
să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor în acord cu decizia
Curţii Constituţionale. În final, deciziile prin care se constată constituţionalitatea
unui tratat sau acord internaţional sunt obligatorii în sensul că, potrivit art.
147 alin. 3 din Constituţie, tratatul sau acordul respectiv nu mai poate face
obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Deciziile prin care se constată
neconstituţionalitatea unui tratat sau acord internaţional sunt obligatorii în sensul
că tratatul sau acordul respectiv nu poate fi ratificat, potrivit art. 147 alin. 3 teza a
doua din Constituţie.

Înţelegerea pe deplin a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale este
necesară, tocmai pentru a face o corectă aplicare a acestora. Astfel, nu s-ar
putea reţine ca având caracter general obligatoriu pentru viitor deciziile Curţii
Constituţionale prin care se constată că un text legal criticat este în acord
cu dispoziţiile Constituţiei, deoarece o asemenea interpretare ar presupune
ca niciodată Curtea să nu poată reveni asupra propriei jurisprudenţe, fiind
legată de constatările proprii anterioare. Totodată, se observă faptul că aceste
decizii (prin care Curtea a constatat constituţionalitatea unor anumite prevederi
legale) nu reprezintă un fine de neprimire pentru soluţionarea unor excepţii de
neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii legale invocate în cauze ulterioare.
Doar constatarea neconstituţionalităţii unui text legal împiedică sesizarea Curţii
Constituţionale cu o nouă excepţie de neconstituţionalitate a aceluiaşi text, aşa
cum prevede expres art. 29 alin. 3 din Legea 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale.

O astfel de reglementare este fundamentată pe necesitatea de a oferi
Curţii Constituţionale posibilitatea de a analiza prin raportare la incidenţa mai
multor articole din Constituţie, şi din perspective diferite, de la caz la caz (prin

raportare la criticile formulate într-o cerere de sesizare), a constituţionalităţii
unui text legal, tocmai datorită faptului că nu întotdeauna posibilele valenţe
neconstituţionale ale acestuia sunt evidente de la prima sesizare a Curţii.
Dealtfel, în practica instanţei de contencios constituţional au existat mai multe
situaţii în care texte constatate anterior ca fiind constituţionale să fie declarate
neconstituţionale, printr-un reviriment al jurisprudenţei Curţii.

În mod evident, interpretarea dată de Curtea Constituţională în deciziile
prin care constată conformitatea cu dispoziţiile Constituţiei a unui text legal nu
poate fi ignorată, în sensul că nu s-ar putea înlătura această interpretare decât
în situaţii excepţionale, când interpretarea dată de instanţa constituţională,
urmată ad litteram în aplicarea legii la un caz concret, ar putea conduce la
încălcări ale unor tratate internaţionale la care şi România este parte, precum
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Carta Drepturilor Fundamentale
a Uniunii Europene. În acest context, se impune sublinierea din nou a faptului
că interpretarea Curţii Constituţionale este întotdeauna o interpretare in
abstracto a unui text legal, prin raportare la dispoziţiile Constituţiei, astfel
încât nu poate fi exclusă de plano posibilitatea ca aplicarea în concret a
legii astfel interpretate cu privire la o situaţie de fapt determinată în urma
cercetării judecătoreşti să fie contrară principiilor afirmate chiar de Curtea
Constituţională în deciziile sale.

În situaţia în care există o astfel de contradicţie între interpretarea dată în
abstract textului legal de către Curtea Constituţională şi efectele aplicării acestei
interpretări într-o situaţie de fapt determinată, instanţa are obligaţia de a face
aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, citate mai sus, şi de a da prioritate
reglementării internaţionale.

Este cu atât mai periculos a transfera în sfera răspunderii disciplinare
aspecte de fineţe juridică şi de apreciere de fond legate de aplicabilitatea
deciziilor Curţii Constituţionale sau ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu cât
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a dovedit că uneori nici aceste
instanţe nu sunt infailibile, considerând neconformă Convenţiei interpretarea
oferită de acestea. În acest context, a conferi prioritate, în plus sub sancţiunea
răspunderii disciplinare, jurisprudenţei acestor instanţe, în faţa legii şi mai ales a
deciziilor pronunţate de cele două instanţe europene, constituie o încălcare a art.
20 alin. 2 din Constituţie care impun judecătorului naţional ca, atunci când există
neconcordanţă între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care România e parte şi dreptul intern, să acorde
preferinţă reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului, dacă
acestea sunt mai favorabile. Desigur că o asemenea apreciere a aplicabilităţii
Convenţiilor internaţionale şi a jurispudenţei în interpretarea acestora cu
preferinţă faţă de dreptul intern intră doar în competenţa judecătorului cauzei şi
poate fi verificată pe calea controlului jurisdicţional, însă nu poate intra în sfera
răspunderii disciplinare.

Nu se poate face abstracţie de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană

a Drepturilor Omului, care oferă justiţiabilului dreptul la un proces echitabil în faţa
unei instanţe independente şi imparţiale.

O instanţă, respectiv un judecător cercetat pentru o soluţie pronunţată
(eventual în paralel cu promovarea căilor de atac împotriva acelei soluţii, din
moment ce nu se face nicio menţiune în actul normativ cu privire la necesitatea
suspendării cercetării disciplinare pe durata exercitării controlului judecătoresc)
sub aparenţa unui control disciplinar, care însă reprezintă, aşa cum am arătat
mai sus, un veritabil control de legalitate al hotărârii exercitat de un organ
administrativ din afara sferei instanţelor de judecată, încalcă toate garanţiile unui
proces echitabil impuse de Convenţie.

Nu putem să nu observăm că nici măcar instanţa europeană nu îşi arogă
dreptul de a verifica eventualele erori de interpretare a legii interne de către
instanţa naţională. Astfel, în cauza Rasidescu c. României (39761/03, 15
septembrie 2009) reclamanţii se plângeau de o interpretare eronată a dispoziţiilor
legii de către instanţele naţionale, capăt de cerere care a fost respins de Curte
într-o frază simplă: în măsura în care e competentă să analizeze plângerea
formulată, Curtea nu a găsit nici o aparenţă de încălcare a art. 6 al Convenţiei.
Într-o manieră mai explicită, în cauza Natela Davidashvili c. Georgiei (dec
22433/05,12 mai 2009) Curtea a reţinut că simplul fapt că un reclamant se
plânge de rezultatul nefavorabil al procesului nu poate duce la admiterea cererii
sale, deoarece instanţa europeană nu este o instanţă de apel investită
cu cenzurarea erorilor de fapt şi de drept ale instanţelor naţionale, ce au
soluţionat cauza inaintea sa, o a patra instanţă care să rejudece cauza pe
fond sau din perspectiva dreptului naţional. Rezultă clar din raţionamentul
Curţii că numai instanţa de control judiciar poate face un control de legalitate al
erorilor de fapt şi de drept ale hotărârii pronunţate în fond, nici Curtea Europeană
nu are o asemenea abilitate şi cu atât mai puţin inspecţia judiciară care nu
este, în mod evident, o instanţă independentă şi imparţială, în sensul art. 6 din
Convenţie.

În jurisprudenţa sa, Curtea a refuzat să cenzureze soluţii date de
instanţele naţionale şi să le rediscute temeinicia. Astfel în cauza Mgueladze c
Georgiei instanţa naţională a interpretat un articol de lege diferit de autorităţile
administrative, bazându-se pe texte clare, pe o interpretare logică şi sistematică,
iar Curtea a reţinut că in lipsa oricărui arbitrar, interpretarea nu părea manifest
eronată şi a subliniat din nou limitele competenţelor sale, arătând explicit că
nu îi revine Curţii rolul de a soluţiona din nou problemele de fond ale cauzei.
În cauzele Gurepka c Ucrainei (61406/00 6 sept 2005) ş i Goktas c Turciei
(66446/01 din 29 noiembrie 2007) Curtea a reţinut că instanţele interne sunt mai
bine plasate pentru a aprecia relevanţa probelor pentru soluţie şi lor le revine
rolul de a interpreta şi aplica legea internă.

În consecinţă din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene rezultă că
este atributul exclusiv al instanţei interne interpretarea şi aplicarea corectă a legii
în cauza dedusă judecăţii.

Reglementarea sancţiunilor disciplinare prevăzute la art. 99 litera ş) şi
litera t) din proiectul de act normativ aduce o incălcare gravă independenţei
justiţiei ca o garanţie a procesului echitabil.

Potrivit Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară,
independenţa justiţiei este premisa statului de drept şi o garanţie fundamentală
a procesului echitabil. Drept consecinţă, judecătorul va apăra şi va servi ca
exemplu de independenţă a justiţiei atât sub aspect individual cât şi sub aspect
instituţional.

Independenţa instituţională a judecătorului înseamnă că acesta face parte
dintr-un corp judecătoresc autonom şi nu poate fi supus unor influenţe externe şi
nicio forţă nu poate fi abilitată să se amestece în chestiuni ce ţin direct şi imediat
de atribuţiile de judecată. Astfel, este esenţial pentru independenţa justiţiei şi
pentru păstrarea încrederii populaţiei în sistemul de justiţie ca nici executivul,
nici legislativul şi nici judecătorul să nu dea impresia că deciziile judecătoreşti ar
putea fi astfel influenţate.

Judecătorul are obligaţia de a aplica legea aşa cum o înţelege pe baza
propriei evaluări a faptelor şi fără a ţine cont dacă decizia finală va fi populară
sau nu.

Un element esenţial al independenţei instituţionale a judecătorului este
acela că acesta este independent de Guvern şi nu poate fi supus unor intervenţii
arbitrare din partea executivului, într-o manieră care să afecteze independenţa
justiţiei.

Nu putem să nu subliniem faptul că posibilitatea de a iniţia un control
administrativ paralel al soluţiilor pronunţate de instanţele de judecată, posibilitate
oferită şi executivului prin acest act normativ, cu finalitatea cenzurării soluţiei
în sfera răspunderii disciplinare a judecătorului, de către un organism ce nu
întruneşte cerinţele de independenţă şi imparţialitate prevăzute de Constituţie
şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă în fapt o intervenţie
arbitrară din partea executivului, afectând direct independenţa instanţelor
judecătoreşti, ca garanţie a unui proces echitabil.

În egală măsură Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se
impune a fi respectată de judecătorul naţional chiar înaintea dreptului intern,
inclusiv lipsind de efecte dispoziţiile contrare din dreptul intern, ţinând cont de
efectul direct şi supremaţia dreptului comunitar.

Judecătorul naţional este obligat să acorde prioritate dreptului
comunitar faţă de dreptul intern, aşa cum a reţinut Curtea de Justiţie în cauza
Handelsgesellschaft mbH, „dreptul născut din tratat, izvor de drept autonom,
nu poate prin natura sa să fie înlăturat prin norme de drept naţional, oricare ar
fi acestea, fără a-şi pierde caracterul comunitar iar invocarea atingerii aduse
fie drepturilor fundamentale, astfel cum sunt prevăzute de Constituţia unui stat
membru, fie principiile unui structuri constituţionale naţionale, nu poate afecta

validitatea unui act al Comunităţii sau efectul acestuia pe teritoriul statului
respectiv”.

Prin urmare, dreptul comunitar trebuie să prevaleze oricăror alte norme
interne, inclusiv normelor constituţionale, judecătorul naţional fiind obligat să le
aplice cu preferinţă.

În cauza Simmenthal, Curtea a decis că instanţa naţională, care trebuie
să aplice în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar are obligaţia
de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând dacă este necesar, din
oficiu aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioare,
fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe
cale legislativă sau pe orice alt procedeu constituţional.

Rezumând, Curtea de Justiţie impune judecătorului naţional să aplice
dreptul comunitar chiar dacă acesta contravine dreptului intern şi fără a aştepta
soluţionarea unui procedeu constituţional, or în măsura în care judecătorul
naţional riscă o sancţiune disciplinară pentru nerespectarea jurisprudenţei Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie sau deciziilor Curţii Constituţionale, se va afla într-o
situaţie inacceptabilă de presiune din partea executivului, având de ales între a
accepta propria sancţionare disciplinară pentru încălcarea deciziilor instanţelor
naţionale menţionate mai sus (posibilitate aflată la îndemâna executivului) sau
a accepta posibilitatea ca statul să fie sancţionat pentru încălcarea principiilor
derivate din jurisprudenţa instanţelor europene. Un judecător aflat permanent
în faţa unei astfel de alegeri nu poate fi considerat în afara oricăror influenţe, iar
aparenţa de independenţă şi imparţialitate ar fi grav afectată, la fel şi dreptul la
un proces echitabil.

Revenind la prevederile art. 991 – (1) Există rea – credinţă atunci când
judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material sau
procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane; (2) Există
gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din
culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material
sau procesual – considerăm că aceste texte încalcă art. 20, art. 124, art.
129, art. 133 alin. (1) din Constituţie (expuse mai sus).

În primul rând, se constată că se procedează la definirea unor noţiuni
(reaua credinţă şi grava neglijenţă) prin intermediul altor noţiuni la fel de
generale, de imprecise – nescuzabil, neîndoielnic. Or, aşa cum arătam şi mai
sus, pentru a putea fi respectată de destinatarul căruia i se adresează, orice
normă trebuie să fie previzibilă, în caz contrar încălcându-se dispoziţiile art. 20
din Constituţie (din perspectiva aceloraşi considerente expuse anterior).
De altfel, în Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor
Europeni privind Principiile şi regulile care guvernează conduita profesională
a judecătorilor, şi în mod deosebit etica, comportamentele incompatibile şi
imparţialitatea (2002), se arată, printre altele, că „în fiecare ţară statutul sau carta
fundamentală aplicabilă judecătorilor trebuie să definească, pe cât posibil în
termeni clari, faptele care pot duce la aplicarea unor sancţiuni disciplinare, ca şi

În plus, reaua credinţă şi grava neglijenţă sunt forme ale vinovăţiei, ca
element subiectiv al abaterii disciplinare, dar în cadrul legii în discuţie sunt
definite prin elemente obiective („încălcarea” ori „nesocotirea” unor norme).
Spre exemplu, atât în actualul Cod penal, cât şi în viitorul Cod penal, în
ceea ce priveşte formele de vinovăţie, definitorie este poziţionarea subiectivă
a făptuitorului, raportarea sa la rezultatele faptelor lui (pe care le prevede şi le
urmăreşte, le prevede şi, deşi nu le urmăreşte, le acceptă etc.).
Apoi, textele propuse presupun, practic, o reexaminare a unei hotărâri
judecătoreşti, altfel decât prin intermediul căilor de atac, motiv pentru care
reglementarea acestei abateri nu poate fi acceptată. Este de neconceput ca
ulterior soluţionării cauzei în mod definitiv, justiţiabilului nemulţumit de soluţia pe
fond să i se deschidă o cale spre reluarea judecăţii prin invocarea nerespectării
unor norme procedurale sau de drept material.
În privinţa aplicării normei de drept material, acesta este de fapt actul
judecăţii, care nu poate fi verificat decât de către o altă instanţă, prin intermediul
căilor de atac, nu de către un organ administrativ, care nu poate cenzura în nici
un fel hotărârea judecătorească.
Cercetarea unei astfel de abateri presupune efectuarea unei analize pe
fond a soluţiei stabilite printr-o hotărâre judecătorească, în afara căilor de atac
prevăzute de lege, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 129 din Constituţie. În
plus, această analiză ar urma să fie făcută într-o procedură administrativă şi de
către un organ administrativ – Consiliul Superior al Magistraturii, ajungându-se,
pe cale indirectă, la instituirea unei „suprainstanţe”.

Prin posibilitatea cercetării şi sancţionării disciplinare a judecătorului
pentru greşita aplicare a normelor de drept material şi drept procesual se dă în
competenţa acestei suprainstanţe, practic, verificarea legalităţii şi temeiniciei
hotărârilor judecătoreşti, dat fiind că, în temeiul noilor dispoziţii legale titularii
acţiunii disciplinare şi apoi Consiliul Superior al Magistraturii vor analiza dacă
s-au respectat dispoziţiile legale incidente într-o anume cauză.
Astfel, hotărârile judecătoreşti sunt supuse doar controlului judiciar, în
condiţiile legii, conform articolului 129 din Constituţia României. Ele sunt
susceptibile de desfiinţare, respectiv de casare, în ipoteza nerespectării normelor
de drept material sau procesual, doar în căile de atac, promovate de părţi sau
Ministerul Public, în condiţiile legii. Căile de atac sunt mijloace sau remedii
juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii
şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi remedierea erorilor săvârşite. Prin
intermediul căilor de atac se declanşează controlul judiciar, ce are ca obiect
hotărâri pronunţate de organe care fac parte din acelaşi sistem de autorităţi
publice.

Doar acest control al hotărârilor judecătoreşti este permis de dispoziţiile
constituţionale; or, prevederea art. 99 lit. t) deschide calea unui control
administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate.

Mai mult, faptul că judecătorii care au soluţionat o anume cauză au dat
o soluţie care ulterior a fost casată de către instanţa de recurs, care poate
reţine greşita aplicare a legii, va deschide calea acţiunii disciplinare împotriva
judecătorilor care au dat hotărârile în primă instanţă şi în apel, dat fiind că legea
nu face nici o precizare legată de faptul că soluţia irevocabilă este sau nu una
temeinică şi legală.

În acelaşi context, trebuie menţionat şi faptul că prin reglementarea legală
criticată se ajunge la ignorarea autorităţii de lucru judecat. Or, România a fost
condamnată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în repetate rânduri pentru
încălcarea autorităţii de lucru judecat – acesta fiind, de altfel, motivul pentru care
au fost abrogate dispoziţiile din codurile de procedură privind recursul în anulare.

Dispoziţiile art. 991 contravin, de asemenea, principiului
independenţei justiţiei, consacrat de legislaţia internă (începând cu art. 124
alin. (3), art. 133 alin. (1) din Constituţie), dar şi de cea internaţională.

Astfel, în legătură cu înţelesul noţiunii de independenţă a judecătorului,
Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre
cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile (adoptată
de Comitetul Miniştrilor în 17 Noiembrie 2010, la cea de-a 1098-a întâlnire
a delegaţilor miniştrilor) aduce o serie de clarificări, care sunt importante
pentru a se argumenta susţinerea în sensul că posibilitatea controlului unei
hotărâri judecătoreşti doar prin intermediul căilor de atac şi imposibilitatea unei
infirmări prin control extrajudiciar a irevocabilităţii hotărârilor judecătoreşti este o
componentă a independenţei judecătorului.
„Deciziile judecătorilor nu pot face obiectul vreunei reanalizări, în afara
procedurilor de atac sau de redeschidere a cauzei, aşa cum sunt ele prevăzute
de lege.
„Cu excepţia deciziilor privind amnistia, graţierea sau altor măsuri similare,
puterile executivă şi legislativă nu pot lua decizii care să invalideze hotărâri
judecătoreşti.”
Dat fiind că în cursul procedurii disciplinare judecătorul va trebui să îşi
justifice soluţia dată, în legătură cu care se pretinde că a fost săvârşită abaterea
disciplinară, se ajunge la încălcarea prevederilor paragrafului 15 din aceeaşi
recomandare, potrivit căruia „Hotărârile trebuie să fie motivate şi pronunţate în
mod public. Nu ar trebui să existe vreun alt mod în care judecătorii să fie obligaţi
să-şi justifice hotărârile.”
Trebuie precizat că la momentul modificării legii prin introducerea
răspunderii disciplinare pentru nerespectarea normelor de drept procesual cu
rea-credinţă sau gravă neglijenţă (art. 99 lit. h, în vechea redactare), Asociaţia
Magistraţilor din România a adresat Consiliului Consultativ al Judecătorilor
Europeni o scrisoare deschisă având ca obiect modificările aduse prin Legea nr.
356/2006 în materia răspunderii judecătorilor şi procurorilor.

Asociaţia Europeană a Judecătorilor, având statut de observator în cadrul

Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, a adoptat, cu ocazia reuniunii
de la Siófok, din perioada 27 septembrie – 2 octombrie 2006, o rezoluţie prin
care îşi exprima “adânca îngrijorare privind schimbările legislative recente din
România”.
Declaraţia Asociaţiei Europene a Judecătorilor este în sensul că, în
concordanţă cu standardele europene privind independenţa judiciară (a se
vedea spre exemplu Recomandarea Rec (1994)12 a Comitetului de Miniştri
către statele membre privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor; Opinia
nr. 1 a CCJE privind standardele privind independenţa sistemului judiciar şi
inamovibilitatea judecătorilor), procedurile disciplinare, precum şi acţiunile în
civil şi penal privind judecătorii trebuie să conţină garanţii că protejează pe
deplin independenţa judecătorilor, prin excluderea oricăror forme de control
administrativ a hotărârilor.
Subiectul răspunderii civile, penale şi disciplinare a judecătorilor a fost
dezbătut de către Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni în Opinia nr. 3
(2001) privind principiile şi regulile care guvernează comportamentul profesional
al judecătorilor, în principal etica, comportamentul neadecvat şi imparţialitatea.
În conformitate cu Opinia menţionată mai sus, Consiliul a statuat că
judecătorii trebuie să se bucure de libertate absolută în ceea ce priveşte
răspunderea pentru fapte îndeplinite în exercitarea cu bună credinţă a atribuţiilor
lor. Erorile judiciare, privind fie procedura, fie jurisdicţia, comise în aplicarea legii
sau în evaluarea probelor, trebuie rezolvate prin recurgerea la apel; alte erori
judiciare care nu pot fi rectificate în acest mod (spre exemplu, întârzierea în
soluţionarea unei cauze), ar putea duce cel mult la o plângere împotriva statului.
Potrivit aceleiaşi Opinii, “nu este adecvat pentru un judecător să fie expus,
în exercitarea atribuţiilor sale, unei răspunderi individuale, decât în cazul unei
greşeli voite”.

Sancţionarea disciplinară a judecătorului pentru exercitarea funcţiei cu
rea-credinţă şi gravă neglijenţă, în sensul încălcării grave a normei de drept
material sau procedural nu face altceva decât să transfere răspunderea statului
pentru erori judiciare direct în sarcina judecătorului fără un proces echitabil.

În cauza Kobler c Austriei, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene explică
foarte detaliat condiţiile şi modalitatea de angajare a răspunderii statului pentru
erori judiciare arătând şi faptul că aceasta nu poate aduce atingere autorităţii
de lucru judecat şi nici independentei justitiei şi că răspunderea statului nu
echivalează cu răspunderea judecătorului. S-a arătat totodată că este de
competenţa dreptului intern de a desemna instanţa care să soluţioneze litigiile
pentru asemenea reparaţii iar în ceea ce priveste condiţiile în care un stat
membru este obligat să repare prejudiciul cauzat persoanelor particulare prin
încălcări ale dreptului comunitar care îi sunt imputabile, din jurisprudenţa Curţii
rezultă că acestea sunt în numar de trei, respectiv ca norma juridică încălcată
are ca obiect să confere drepturi persoanelor particulare, ca încălcarea să fie
suficient de gravă si ca există o legătură directă de cauzalitate între încălcarea
obligaţiei care revine statului şi prejudiciul suferit de persoanele vătămate.

Rezultă deci că o incălcare gravă a unei norme de drept de către un
judecător şi care a produs o eroare judiciară, trebuie mai întâi constatată de o
instanţă naţională în condiţiile unui proces echitabil, ca efect al antrenării
răspunderii statului, stat care la rândul lui poate avea o acţiune subsidiară
impotriva judecătorului dacă se stabileşte intr-un proces echitabil cu respectarea
dreptului părţilor la apărare că judecătorul cauzei este cel care a încălcat norma
de drept cu gravă neglijenţă sau rea credinţă.

A substitui acest întreg sistem de garanţii procedurale cu un simplu
control administrativ disciplinar înseamnă nu doar încălcarea gravă a
Constituţiei, ci practic o anulare a independenţei justiţiei şi o consacrare legală a
subordonării acesteia, ceea ce este inadmisibil.

Legislaţiile statelor europene converg spre acelaşi principiu:
inadmisibilitatea atragerii răspunderii disciplinare pentru conţinutul hotărârilor
judecătoreşti. Existenţa unui consens privind aplicarea acestui principiu la nivel
european rezultă din Studiul comparativ de drept comunitar efectuat şi pus la
dispoziţie odată cu proiectul de act normativ de către Inspecţia Judiciară.

Lipsa de precizie a terminologiei utilizate, în special în materia definirii
abaterilor disciplinare şi a unor noţiuni precum „rea-credinţă” şi „gravă
neglijenţă” oferă practic o consacrare legală a controlului administrativ asupra
hotărârilor pronunţate. Nu putem primi ca argument existenţa proiectului
privind răspunderea materială în care se discută inserarea aceloraşi definiţii
ale noţiunilor respective, deoarece în materia răspunderii materiale aplicarea
acestor noţiuni va fi făcută direct de către o instanţă de judecată, şi nu de către o
autoritate administrativă.

La fel ca în cazul art. 99 litera ş), şi în cazul art. 99 litera t) se pune
problema încălcării art.124 alin. 3 din Constituţie, fiind incălcată indepedenţa
justiţiei prin faptul că stabilirea gravei neglijeţe sau a exercitării funcţiei cu rea
credinţă în analiza fondului unei cauze nu se realizează de o instanţa judiciară ci
de un organ disciplinar.

Se încalcă de asemenea art. 126 alin. 1 deoarece actul de justiţie nu se
va mai realiza de instanţele prevăzute de lege ci de un organ disciplinar care
dobândeşte atribuţii de control jurisdicţional şi se încalcă şi art. 20 alin. 2 din
Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, alături de
principiul supremaţiei dreptului comunitar şi al efectului direct al acestuia.

Referitor la introducerea condiţiei ”bunei reputaţii” prin dispoziţiile
art. 14 alin. (2) lit. c) din lege, considerăm că actuala reglementare conduce
la încălcarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată consacrat prin
dispoziţiile art. 26 din Constituţie, în măsura în care legea nu face distincţie
între conduita generală (viaţa particulară) şi comportamentul profesional
(viaţa profesională) a magistraţilor şi nu explică din punct de vedere juridic

noţiunea în discuţie, iar sensul comun, obişnuit, al acesteia implică un
mare grad de subiectivism. Astfel, ar putea fi analizate în cadrul verificării
îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii inclusiv aspecte ce ţin de viaţa intimă,
familială şi privată a magistratului, care să nu aibă nicio tangenţă ori nicio
consecinţă în privinţa profesiei, dar despre care să se aprecieze totuşi
(în lipsa oricăror dispoziţii care să limiteze sau să circumscrie această
apreciere) că afectează buna reputaţie a magistratului, încălcându-se astfel
prevederile constituţionale.

De altfel, asa cum s-a arătat în Raportul RECJ (Reţeaua Europeană a
Consiliilor Judiciare) asupra răspunderii din 2008, dat fiind riscul de ridicare
a standardelor morale – astfel încât viețile particulare ale judecătorilor să
fie „disciplinate" – este important ca, în situaţia în care viaţa particulară nu are
niciun impact asupra sferei profesionale, să se facă o distincţie între cele două,
ba chiar să fie exclusă din cadrul răspunderii disciplinare. Cu atât mai puţin s-
ar putea dispune eliberarea din funcţie a unui magistrat pe aceste considerente
(cum se urmăreşte prin legea în discuţie).

Astfel, şi în forma actuală a legii este prevăzută condiţia „bunei reputaţii",
însă doar pentru accederea în profesie, articolul 12 prevăzând expres
că „admiterea în magistratură a judecătorilor şi procurorilor se face prin concurs,
pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii".

Includerea distinctă a acestei condiţii în cuprinsul articolului 14 alin. (2)
lit. c) face ca existenţa unei „bune reputaţii" să fie necesară pe toată durata
desfăşurării activităţii de magistrat, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 65
alin. (1) lit. i) din lege neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 14 alin. (2) lit. a),
c) şi e) atrage după sine eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor.

Noţiunea de „bună reputaţie" nu este definită de Legea nr. 303/2004, nici
în forma în vigoare la acest moment şi nici în legea ce face obiectul prezentei
sesizări. Dacă ne raportăm la sensul comun al noţiunii – părere publică favorabilă
d