TĂMĂŞEU, UN MOHACS AL UDMR
Structura scenei politice româneşti, dar în special frecventele jocuri politicianiste de pe aceasta, au acordat unor formaţiuni politice, în anumite momente sau perioade, o importanţă mult peste reprezentativitatea lor. Uniunea Democrată a Maghiarilor din România a jucat cel mai bine acest rol de ic ajutător la realizarea unor majorităţi parlamentare, trecând, fără nici un complex doctrinar, dintr-o coaliţie în alta. Justificarea acestei disponibilităţi pentru combinaţii a liderilor uniunii a fost pusă sub semnul pragmatismului politic, dar şi sub al unei mereu amânate identificări ideologice. După divorţurile inerente, atât în interiorul UDMR, cât şi între partidele cu majoritatea membrilor de naţionalitate română, au urmat reproşurile obişnuite, pentru trădarea “idealurilor” naţionale. Succesul PDSR în alegerile din 2000 s-a datorat în bună parte şi mânuirii fără scrupule a acestei acuze de “colaborare” aduse partidelor din fosta Convenţie Democrată. Cu moralitatea politică ce-l caracterizează, Adrian Năstase nu s-a sfiit să-şi alieze apoi partidul cu uniunea pe care o hulise în urmă cu numai o zi. Dacă această politică de alianţe contra naturi (sau, privite din cealaltă extremă, poate că de-a dreptul incestuoase, caracter relevat numai de subitele apropieri) a fost deja decontată de PD, de PNL sau de PNŢCD, se pune întrebarea dacă UDMR şi PSD vor evita şi amâna până la prescriere cuvenita sancţiune de la electorat, justă măcar pentru fariseismul lor.
Tămăşeu este o comună mică în judeţul Bihor şi nici nu apare în dicţionarele enciclopedice româneşti, mai noi sau mai vechi. Ponderea populaţiei maghiare este de circa 82%, dar la alegerile locale din 11 mai a.c., UDMR a obţinut doar şase locuri din unsprezece în consiliul local. Mai rău, candidatul UDMR pentru primărie nu a reuşit să câştige din primul tur de scrutin, fapt cu totul neobişnuit în această localitate.
Lakatos Peter, preşedintele UDMR Bihor, a pus insuccesul şi pe seama “dezbinării”, ceea ce reprezintă încă un pas spre limpezirea apelor. Aparent, această explicaţie nu are nimic eroic, fiind un secret cunoscut de toată lumea. Dar ea reprezintă recunoaşterea unei reale stări de asediu în care a fost adusă formaţiunea prin polica prea conciliantă a liderilor săi. Doar un grup restrâns de maghiari a profitat în urma politicii “alianţelor pentru o cât mai îndelungată participare la guvernare”. Au reuşit-o însă spectaculos şi consistent, constituindu-se într-o adevărată burghezie, cu alte dominante decât acelea ce au stat la baza constituirii UDMR. Este clar că maghiarii din România nu se mai consideră bine reprezentată de aceştia. La nivel informal, maghiarii îşi recunosc adevăraţii lideri, cei cu un discurs mai apropiat de anii tranşanţi ai începuturilor, indiferent sub ce siglă de formaţiune politică ar participa ei la vot. Diferenţa va fi trecută la soldul uniunii. Paradoxal, grăbirea falimentării ei până la sfârşitul acestui an ar fi singura sa şansă de primenire şi renaştere. Că se mai opun sau nu, actualii lideri vor fi înlăturaţi de Blocul Reformist al adepţilor episcopului Laszlo Tokes. La ora actuală ei pot doar să-şi mai negocieze o ieşire cât mai onorabilă din scenă.
De fapt, dilema liderului reformiştilor este alta. Ieşirea UDMR de la guvernare ar aduce voturi Partidului Social Democrat, care ar explota cu abilitate fricţiunile programate pe final. Convieţuirea de trei ani ar fi repudiată pe de-a întregul, cu poale ridicate cât mai sus în plină piaţă publică, iar mesajele transmise în stilul lui Dâncu, Vanghelie sau Guşe vor fi în sensul “cum i-am păcălit noi pe unguri şi nu le-am dat aproape nimic din câte am promis. Ba am şi recuperat câte ceva din ce le-au dat fraierii cu care concurăm din nou”. Ceea ce prinde foarte bine la un electorat care s-a format în cultul şmecheriei dâmboviţene. Ori, pentru a putea pune propriile condiţii la o ulterioară colaborare, Tokes nu are nevoie de un Năstase pe cai mari. Episcopul nu i-ar oferi decât, eventual, un catâr.
Alegerile locale din 11 mai 2003 îi permit episcopului Laslo Tokes să stabilească data alegerilor generale. La Mohacs nu a fost doar înfrângerea de la 1526, ci şi victoria din 12 august1687 a Ligii Sfânte asupra aceloraşi turci, deja aproape îmburgheziţi.
Şi din acest motiv dorea, în iarnă, Adrian Năstase alegeri anticipate. Ca de obicei, din păcate pentru el, în ultimul timp vorbeşte însă mai repede decât gândeşte.
Alexandru LELE
.
