A început un an febril în România, pentru că aici va avea loc ceea ce presa şi analiştii consideră un mare eveniment electoral: reunirea celor patru tipuri de alegeri democratice posibile. Un eveniment care se va repeta abia în anul 2044.
Febril pentru cine? Ei bine, în nici un caz pentru electorat. Electoratul nu va aglomera culoarele de participare. Electoratul nostru este sceptic. Iar scepticii febrili sunt practic intruvabili şi, mai mult, am fost ocoliţi de reglementări inepte, aşa cum este, de exemplu, votul obligatoriu.
Va rămâne, însă, febril, cu siguranţă pentru politicieni, pentru proletariatul din presă şi pentru cei mai disponibili mercenari, ”analiştii de vocaţie” şi banalizatele noastre oficine de sondaje. Merită spus febril, pentru că situaţiunea acoperă, lucru mai rar întâlnit, toate sensurile termenului. Este deja un an destul de încordat pentru politicieni. Se simte în ton, în acţiuni, în gesturi, chiar şi în deciziile de a renunţa la cravată, şi de a des – cheia nasturele numărul doi de la cămaşă că ele pot avea acum la bază un calcul sofisticat. Este un an înfrigurat, pentru că avem un partid vechi şi cândva mărişor, împotmolit în irelevanţă. Agitaţia excesivă îi va ruina pe cei care cred în sondajele la care tocmai au achitat ultima rată. Independenţii, dacă nu vor neapărat să arunce banii pe fereastră, vor trebui să scoată provizoriu din dietă melatonina şi ceaiul de tei. Vor trebui să pară mai nervoşi şi cu un nivel corespunzător de excitaţie. Mai pe româneşte, vor încerca să treacă de la jocul pe călcîie la jocul pe vârfuri.
Presa crede că va menţine anul electoral intens şi viu şi că propria recoltă, neafectată de vecini, va fi mai bună ca altădată. Va fi un an al banilor mutaţi în sacoşă, cu un miros plăcut şi fără TVA. Doar întrebarea „Eu cu cine votez?” va rămâne fără nici o urmă de febrilitate.
Electoratul nostru a fost întotdeauna încurcat de propria cultură politică sau de propria subcultură politică, concept aflat în proximitate. Sub-cultura politică are două sensuri. În primul rând, desemnează un nivel inferior al culturii, o cunoaştere de masă. În al doilea rând, sub-cultură înseamnă, în societăţile complexe, structuri diferenţiate cum ar fi tradiţiile, grupurile de valori, domenii de cunoaştere (cultura juridică), ideologii ale grupurilor de interese şi, nu în ultimul rând, prejudecăţi şi credinţe care, în loc să fi expirat la timpul potrivit, s-au regrupat şi s-au rafinat.
Deci, în ambele sensuri, sub-cultura politică aparţine culturii politice, aşa cum un bătrân şi anost miliardar semidoct face parte din elita sau din contra-elita unei ţări. Savanţii, cu deprinderea lor de a simplifica elegant lucrurile, au definit cultura politică ca un ansamblu de orientări psihologice ale unei societăţi aflate în contact cu luptătorii pentru putere. O, da, bineînţeles că de orientările psihologice se ocupă sociologii. Ei vă pot povesti despre orientări cognitive, cunoştinţe şi credinţe, despre sistemul politic în general, despre orientările afective pregătite să găzduiască carisma personajelor politice sau despre orientări axiologice, adică judecăţile de valoare care în România reprezintă drepturi fundamentale cu statut de exerciţii cotidiene.
Ce vor de la noi sirenele democratice din anul 2024? Vor să ne alegem elitele. Dar nu oricum, ci cu mai multă pasiune şi cu mai multă responsabilitate decât altă dată. Ar putea fi elite noi, însă, dacă administrăm proba empirică, vedem că după alegeri se obţin vechile elite, uşor împrospătate.
Nici termenul „elite” nu este prea inocent şi nu se oferă gratuit cunoaşterii noastre. Elita este o minoritate care deţine puterea politică, economică şi ideologică. E clar. O persoană se poate plasa în toate cele trei categorii şi — este de asemenea clar — că vorbim de categorii fungibile. De elite s-au ocupat trei italieni talentaţi din secolul trecut: Mosca, Pareto şi Michelis. Un autor american destul de important i-a numit „machiavelicii”. Ceea ce nu au observat ei, şi / sau nu au încapsulat în concepte, probabil că nu merita observat şi descris.
Pareto propunea pentru elite numele de „aristocraţii”. Michelis a preferat numele de „oligarhii”. Numele de aristocraţie ar presupune că puterea membrilor elitei derivă dintr-un statut. De exemplu, un statut nobiliar sau, în orice caz, un volum de calităţi transmisibile care fac parte din conceptul cumulativ numit „onoare”. Elita noastră actuală, însă, cuprinde persoane care parcurg drumul de la pieton la ministru fără prea multe pasaje intermediare şi cu CV-uri în care calităţile şi carenţele convieţuiesc armonios.
În cazul lor, sursa puterii se află în marele, idilicul, presupusul Contract social (da, cu majusculă). Contractul social românesc este fărâmiţat într-o masă greu comensurabilă de angajamente solemne, datorii mai vechi onorate, acorduri între gentelmeni, convenţionali sau decoloraţi, promisiuni activate recent şi aşteptări solide, deşi prea puţin legitime.
Este mai puţin important dacă percepem elitele ca aristocraţii sau oligarhii, deoarece o altă caracteristică este dominantă. Elitele noastre politice sunt elite organizate, iar organizarea lor seamănă cu organizarea marilor grupuri de interese din societate: judecătorii, avocaţii, militarii, funcţionarii Băncii Naţionale, ş.a.m.d. În treacăt fie spus, Constituţia României este probabil singura constituţie care ilustrează în textul ei forţa unui grup de interese. Un grup mic, dar impertinent, de profesori universitari care au participat la elaborarea textului Constituţiei, a inserat acolo două reglementări care stabilesc liceitatea cumulului funcţiilor de judecători, de drept comun şi de la Curtea Constituţională, cu funcţiile de profesori la facultăţile de stat şi private. Mai limpede, România este ţara în care privilegiul de a fi simultan independent şi încadrat într-o ierarhie oarecare nu poate fi desfiinţat decât prin revizuirea Constituţiei.
Elitele noastre politice contractuale, adică non-aristocratice, sunt organizate în partide. Partidele sunt sufletul Constituţiilor democratice. Dacă Constituţiile nu ar fi texte aplicabile uneori à la carte, aş spune că partidele politice ar deţine puterea în stat. S-ar putea întâmpla. În folclorul politic se spune că la noi nu este cazul.
Deşi partidele păstrează o auto-limitare lăudabilă în materia puterii, Constituţia României este timidă şi uneori de-a dreptul pudică când vine vorba de partide. De exemplu, Constituţia se fereşte să le reglementeze juridic activitatea. Nu o face nici măcar în termeni de linii directoare. Articolul 8 din Constituţie este circular. El ne spune că activitatea partidelor este reglementată de lege. Însă legea este un produs al partidelor constituite în majorităţi parlamentare, permanente sau ad-hoc. Dreptul de a fi ales în organele statului, centrale şi locale este reglementat la articolul 37 într-un regim de pudoare. Textul spune că cetăţenilor care vor să fie aleşi „nu le este interzis să se asocieze în partide politice”. Dacă nu sunt membri de partid, aspiranţii politici rămân eventual cu o marjă de eligibilitate rurală la alegerile locale. Mi se pare foarte simpatic să spui că „nu este interzis să se asocieze” acolo unde asocierea în partide este un sine qua non politic. Ce spune, de fapt, atât de subtil Constituţia? Spune cam aşa: „dacă se întâmplă să fii flămând, îţi reamintesc că nu ţi-am interzis dreptul la hrană”.
Ce mai face interesant Constituţia în materie de partide? La articolul 40 (3) redactează o listă neterminată de funcţii incompatibile cu statutul de membru al unui partid. Lista cuprinde judecătorii de la Curtea Constituţională, avocaţii poporului (sic!), magistraţii, membrii activi ai armatei şi poliţiştii. I-au rămas legii determinările de care nu şi-au adus aminte redactorii Constituţiei. Care este rostul listei? Probabil acela de a ne întări prejudecata că există deja funcţii în stat care deţin suficientă putere politică.
Răspunsul la întrebarea „cât de importantă este fiecare categorie de alegeri pentru elitele de partid sau pentru electorat?” este strâns legat de răspunsul la o altă întrebare: „cu ce unităţi de putere îşi înzestrează electoratul favoriţii?”
Cele mai puţin importante alegeri sunt cele pentru Parlamentul European. Valoarea competenţelor Parlamentului European sau faptul că el a fost inventat ca să îşi susţină o idee federală care între timp a dispărut nu mai sunt chestiuni care să facă parte din cultura politică a alegătorului mediu, poate nici din cultura analiştilor cu sau fără legitimaţie de ziarist. Electoratul a aflat deja că urmează să ofere partidelor politice un număr de sinecuri politice remunerate decent. Apoi, ceea ce se ştie doar în bucătăria de partid, parlamentarul european este personajul care cumulează zero obligaţii funcţionale cu zero responsabilităţi. Să vorbeşti într-o sală cronic goală este probabil un act eroic „de voinţă şi reprezentare”.
Urmează, în ordinea importanţei reduse, alegerile locale. Există localităţi care preferă lideri politici, produşi de partide şi localităţi, mai reduse numeric, care preferă lideri carismatici societali. Aleşii locali au o importanţă politică mai redusă pentru că activitatea locală se bazează pe alocări de la centru, controlate politic. Desigur, există şi „inspiraţie locală”, „imaginaţie locală”, „disciplină bugetară locală” sau „cultul local al curăţeniei”. Însă acestea nu sînt elemente ale puterii politice. Succesul politic în alegerile locale furnizează partidelor, uneori numai în teorie, resurse de mobilizare pentru alegerile generale. Acestea sînt cele mai importante politic, pentru că ele decid guvernarea.
Alegerile generale sau parlamentare sunt complicate, pentru că aici intervin concepte specifice cum sunt votul pozitiv, votul negativ, votul util şi altele. Partidele care ratează intrarea în Parlament devin sau rămân marginale. Viitorul lor se numeşte absorbţie, într-o formă sau alta.
Ultimele alegeri, cele prezidenţiale, sunt, dacă nu cele mai importante, în orice caz cele mai febrile. Conform Constituţiei, republica este parlamentară. De facto, este semi-prezidenţială, iar puterea politică a Preşedintelui este depozitată cu grijă în câteva competenţe de numire.
Alegerile parlamentare şi prezidenţiale au ceva important în comun. Ele tind să confirme celebra observaţie a lui Schumpeter. Să ne-o reamintim: „cetăţeanul tipic coboară la un nivel redus de performanţă mentală imediat ce pătrunde în sfera politică. El discută şi analizează evenimentele într-un mod care, în sfera intereselor sale reale, ar putea fi considerat infantil. El redevine primitiv. Iar gândirea lui redevine asociativă şi afectivă.” Observaţia este valabilă şi pentru intelectualii rafinaţi. Aceştia au fost transformaţi, volens-nolens în procesul social modern. Au devenit specialişti, iar specialitatea ascute câteva reflexe şi le toceşte pe celelalte.
Alegerile democratice reuşesc întotdeauna. Ce reuşesc? Să demonstreze că pentru alternanţa la putere nu este necesară o vărsare de sânge. Acesta este, până la urmă, scopul lor principal.
În fine, pe mine mă nemulţumeşte totuşi ceva. Că multă lume la noi ar subscrie cu voioşie la definiţia democraţiei dată de Lincoln la Gettysburg: „guvernarea poporului de către popor, pentru popor”. Prea puţini au observat că la americani poporul este la plural pe când la noi, la francezi, la germani, la italieni, este la singular. Un popor la plural ar putea eventual să guverneze, însă poporul la singular, poporul nostru abstract, cu siguranţă nu o poate face.
Ca să ne asigurăm că suveranitatea aparţine poporului, adică sa ne asigurăm că dăm dreptate Constituţiei, trebuie să protejăm o ficţiune politică care este creaţia noastră (sau aculturaţia noastră). Această ficţiune preţioasă, cu un rol asemănător marilor ficţiuni juridice, se actualizează prin alegerea reprezentanţilor reuniţi în Parlament. Or, reprezentanţii sunt propuşi de partide. De aceea spunea Kelsen că „democraţia modernă se întemeiază în totalitate pe partidele politice”.
Ce se demonstrează, de fapt? Că în politică şi în ritualul democratic coerenţa nu este necesară. Cele mai importante instrumente democratice, partidele politice şi parlamentul sunt la periferia preferinţelor opiniei publice, dacă nu mai rău.
Lipsa de coerenţă nu este o noutate în politică. E suficient să ne amintim cum coabitează structurile federale cu antinomiile federale. De ce să regret atunci, sincer, lipsa de coerenţă? Mi-e frică să nu fiu nimic mai mult decât un populist pasional.
Prof. Valentin Constantin
Sursa: www.juridice.ro
