Zoltan Nagy a pornit în anul 2000 conştient că, dacă nu se întâmpla o minune, mai avea de trăit o lună, cel mult două. Profesorul mureșan Radu Deac a decis să-l opereze. A fost al treilea transplant de inimă din România și cel mai longeviv dintre toate, scrie libertatea.ro.
Anul acesta, pe 6 iunie, în casa din Târgu Mureş a domnului Nagy a fost o mică petrecere: a împlinit, sănătos, 70 de ani pe care nu-i arată. A fost o petrecere imposibilă. O întâlnire care nu trebuia să aibă loc, care a sfidat statisticile. Pacient, medic și familie au stat, din nou împreună, într-o formație tulburătoare și improbabilă.
Nimeni nu i-ar fi dat șansa să trăiască 20 de ani cu inima altcuiva în piept. Pentru că Zoltan Nagy a fost al treilea transplant cardiac al României. A fost salvat atunci când el nu avea altă soluție, iar ceea ce numim azi “sistem” era la pământ, experiența medicilor era extrem de limitată și încrederea tuturor, foarte redusă.
“Așa a pornit programul de transplant din România”, se mărginește să spună profesorul Radu Deac. Cu pacienți în suferință și oameni care nu s-au lăsat bătuți.
“Nici nu-mi mai puteam lega singur şireturile la pantofi”
La 43 de ani, domnul Nagy a fost diagnosticat cu cardiomiopatie dilatativă, o boală necruţătoare care îţi îmbătrâneşte în viteză inima, până când muşchiul devine complet inutil.
“Este o dilatare a inimii – uneori fără o cauză evidentă -, care îi scade dramatic performanţa. Inima bate cu din ce în ce mai puţină forţă, iar bolnavul oboseşte tot mai mult”, explică medicul Radu Deac, chirurgul care l-a operat pe domnul Nagy.
Ca să ţină boala sub control, bărbatul făcea singurele tratamente disponibile în România la vremea aceea. O dată la şase luni, trebuia să se interneze timp de 10 zile şi să stea conectat la perfuzii cu dopamină. Acest tratament, făcut la Spitalul Judeţean din Mureş, îl ţinea în viaţă, dar nu şi sănătos sau activ.
În primii ani după diagnostic, Nagy şi-a văzut corpul cum încetează să-l mai asculte. Nu mai putea să conducă maşina, nu mai putea urca scările şi simţea mereu că-şi pierde aerul. “Nici nu-mi mai puteam lega singur şireturile la pantofi, le lega soţia”.
A ajuns în stadiul cel mai grav
“Aveam insuficienţă mitrală secundară, insuficienţă cardiacă congestivă. Aveam tot tacâmul ca să mă duc în partea cealaltă”, povesteşte domnul Nagy astăzi pe un ton glumeţ, cu distanţa faţă de propria suferinţă pe care ţi-o dă timpul căruia i-ai jucat o festă. La sfârşitul anului 1999, boala evoluase până la stadiul 4 de insuficienţă cardiacă congestivă. Adică stadiul cel mai grav, conform cardiologilor de la New York Heart Association.
În acelaşi an, România pornea timid programul de transplant de organe. Primul transplant de inimă avusese loc în octombrie la Bucureşti, iar, două săptămâni mai târziu, chirurgii de la Târgu Mureş realizau al doilea astfel de transplant pe ţară.
“Tată, du-te, precis o să te salveze”
Pentru domnul Nagy, exista în sfârşit un colac de salvare de care-şi putea agăţa speranţele, chiar dacă şansele de a găsi un donator în acea perioadă erau foarte mici. Medicii l-au trecut pe lista de aşteptare.
Zoltan Nagy: „Ştiam că în boala mea supravieţuieşti cam 7 ani după diagnostic, iar eu deja trăisem şapte. Fără un transplant eram terminat. Eram pe moarte, iar altă şansă de viaţă era exclusă total”.
În ţară încă se ştiau foarte puţine despre transplant, era o zonă de explorare şi experiment. Domnul Nagy a încercat să ceară sfatul apropiaţilor, dar mai toţi îi răspundeau la fel: “nu-ţi putem spune ce să faci, e alegerea ta”. În afară de fiica lui, pe-atunci elevă de liceu, care i-a zis răspicat: “Tată, du-te, precis o să te salveze, ai să vezi!”.
Pe finalul anului 1999 au fost doi posibili donatori, în moarte cerebrală, dar niciuna dintre inimi nu era compatibilă.
Familia care a spus “Da!”
Apoi însă, în prima săptămână din anul 2000, un tânăr de 19 ani murea într-un accident din Timişoara, iar familia sa accepta ca organele să-i fie recoltate şi donate pentru a-i salva pe alţii. Băiatul era în moarte cerebrală, creierul nu-i mai era funcţional, deci nu se mai putea face absolut nimic pentru el, dar organele sale erau încă viabile, aşa că puteau ajuta alţi oameni grav bolnavi. Inima băiatului a ajuns la Târgu Mureş, la domnul Nagy, pentru care a făcut diferenţa între viaţă şi moarte şi care era primul de pe lista de aşteptare care îndeplinea criteriile.
Urma să fie operat de chirurgul Radu Deac, unul dintre autorii primului transplant din România, alături de Şerban Brădişteanu şi profesorul Marius Barnard, care participase şi la primul transplant de inimă din lume.
Citește continuarea pe libertatea.ro
