Am citit ultimul roman semnat de Viorel Cacoveanu la îndemnul unui bun prieten de-al meu, Lorin Pop, care este în relaţii cordiale şi cu autorul. Nu-mi pare rău că am făcut acest lucru. Sentimentele pe care le încerc acum faţă de această carte sunt amestecate.
Cartea se situează în actualitatea imediată, dar aceasta nu înseamnă, de plano, că acesta este un lucru rău, deşi într-o creaţie literară o anumită distanţă faţă de perioada tratată, în general, este utilă. Doresc la început să remarc că aceasta este scrisă alert, fiind pe deplin inteligibilă, în special mesajul acesteia, acum când multe cărţi sunt adevărate încercări pentru lector prin modul prolix cum sunt alcătuite. Un cititor al unui astfel de roman ermetic, aproape lipsit de fir epic, merită toată consideraţia dacă a reuşit să termine un astfel de volum, care este mai mult un eseu decât o carte bine structurată. Matei Vişniec, la RFI, plângea soarta sutelor de titluri care stau nerăsfoite şi nevândute pe rafturile librăriilor, dar majoritatea acestora îşi merită soarta. Cartea lui Viorel Cacoveanu, în mod sigur, nu face parte din această categorie.
Aşa cum spune unul din criticii care-l recomandă pe autor, „proza lui Viorel Cacovenu este deschis epicistă în linia unei tradiţii foarte productive (Slavici, Rebreanu, Agârbiceanu, Buzura)”, ceea ce constituie atât punctul forte al acestei cărţi, dar şi partea mai puţin convingătoare, prin parti-pris-urile partizane, aproape stridente, care-i atenuează impactul.
Intitulată „Pilat din Port”, îl are ca personaj central pe un Preşedinte al zilelor noastre, care din cauza culturii precare şi, probabil, a meseriei practicate înainte de a se angaja în viaţa politică, i-a spus cunoscutului personaj biblic Pilat din Port. Asemănările cu un anume preşedinte, ce ne este contemporan, fie şi pentru atitudinea lui antirusească nu sunt întâmplătoare. Pentru acest lucru nu putem să-i facem vreun proces de intenţie. Deranjează însă, printre altele, şarjarea trăsăturilor negative, neverosimilitatea unor episoade, cum este vizita la filarmonică şi modul cum a propus reducerea personalului orchestrei. Este şi obsedantă ideea că tot ceea ce vine din străinătate nu serveşte la altceva decât la aservirea ţării. Istoria ne dă multe exemple contrare, cum s-a întâmplat în 1859 sau în 1918, evenimente care nu se puteau realiza fără sprijinul mult hulitei străinătăţi. Cu privire la această din urmă idee, domnul Cacoveanu împărtăşeşte ideile academicianului Florin Constantiniu, altminteri un istoric remarcabil, dar care este sclavul unor idei monomane xenofobe. Aceasta este şi caracteristica principalelor personaje pozitive ale cărţii, Radu Simionaş, generalul Ioan Pop şi Dinu Olaru.
Este contraproductivă şi condamnarea permanentă a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, propunându-se desfiinţarea lui pentru a se degreva ţara de cheltuieli bugetare inutile. Desigur, atât d-nii Nicoale Breban, Mircea Iorgulescu şi Ioan Groşan, indiscutabil, oameni de litere talentaţi, ar fi fost bucuroşi dacă acest Consiliu nu s-ar fi înfiinţat nicicând, dar este indiscutabil că această instituţie întreprinde o operaţiune de ecarisaj moral. Nimeni nu-i va putea înlătura din literatură română pe cei trei amintiţi, precum şi pe alţii, ce se găsesc în situaţii similare, dar consider că adevărul nu trebuie ocolit. Au sprijinit aceatsă instituţie, care numai odioasă poate fi numită, chiar dacă a făcut şi lucruri utile, cum a fost lupta anti-KGB sau GRU; (vezi, în acest sens, cartea lui Lary L. Watts, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”, apărută recent la RAO).
Nu atât caracterul evident neconvingător al episoadelor sentimentale sau formulări neglijente („materialism dialectic şi ştiinţific” , în loc de materialism dialectic şi materialism istoric) sunt deranjante, cât tendinţa de reabilitare a Securităţii. În acest sens, printre altele, generalul Ioan Pop face o descriere „neutră” a închisorii de la Aiud, ceea ce mi se pare un lucru de neacceptat. Mi s-ar putea spune că aceasta este părerea eroului şi nu a scriitorului, dar cred că pentru fiecare autor serios, cum este şi dumnealui, sunt valabile cuvintele lui Gustave Flaubert: „Madame Bovary c’est moi”.
Eu nu am fost în puşcăria din Aiud, am văzut-o din exterior, dar cel mai bun prieten al meu, neuitatul Ioan Bohotici, majoriatatea detenţiei de 14 ani, din 1948 şi până în 1964, şi-a petrecut-o la Aiud, mulţi ani chiar în Zarcă. Ceea ce mi-a povestit despre exterminarea deţinuţilor politici şi cruzimea metodelor folosite depăşeşte, în oroare, ceea ce spunea Soljeniţin, despre lagărele sovietice în „Arhipelagul Gulag”.
Despre Viorel Cacoveanu, acest prolific scriitor, am auzit prima dată la Europa Liberă, înainte de 1989, fiind elogiat de Monica Lovinescu pentru literatura sa non-conformistă. Fiul meu, atunci student, a văzut o piesă semnată de Cacoveanu la Teatrul naţional şi a avut o părere bună despre talentul lui, manifestat şi în domeniul dramaturgiei. Ar fi nedrept să-i contest dreptul să gândească altfel decât mine, fiindcă atunci ar însemna să fiu asemănător cu foştii colegi ai generalului Pop. Pot însă să-i cer să fie mai puţin maniheist în abordarea fenomenului politic contemporan. Desigur, actualul preşedinte nu va demisiona ca cel din carte, dar, oricum, nu este veşnic, iar anul viitor, probabil, noul guvern va fi alcătuit din cei agreaţi de Realitatea şi de Antene. Trăim, totuşi, în democraţie, chiar dacă i se spune dictatură, atât de hulită în carte. Oricât este de imperfectă, democraţia a permis apariţia acestei cărţi, care – în pofida unor vulnerabilităţi învederate mai înainte, merită să fie citită de cei care frecventează Gazeta de Cluj. Cu prilejul unei a doua ediţii, îi doresc scriitorului să devină un „sceptic mântuit”, deoarece realitatea nu este chiar atât de neagră.
• Viorel Cacoveanu, Pilat din Port, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011, 204 pag.
A.M.
