VINOVATUL DE SERVICIU
Partea a -XIV- a
După 51 de ani de stat la frâiele puterii, în urma alegerilor din providenţialul an 1996, comuniştii intru în opoziţie. Nu acelaş lucru se poate spune despre defuncta „Securitate” pe care o regăsim în cel puţin opt instituţii cu aceleaşi preocupări în zona serviciilor de informaţii, poate o idee mai timidă şi nu la fel de agresivă şi arogantă la adresa noastră, a poporului, a celor pe care i-a considerat din totdeauna „stupid people”. De altfel primul Preşedinte cu adevărat anticomunist, câştigător al scrutinului electoral de la sfârşitul anului 1996, Emil Constantinescu îşi va încheia mandatul de patru ani cu regret că a fost învins de servicii.
Emil Constantinescu, căci el este noul vinovat de serviciu al perioadei anilor 1996-2000 datorită obiceiurilor tipice poporului român de a găsi vinovaţii, în rândul conducătorilor pe care tot el i-a ales uitând brusc de vulnerabilităţile personale, de lipsa de implicare, de starea de indolenţă şi posivitate, de lipsă totală de reacţie la orice moment de criză sau istoric al naţiunii.
Născut la 19 noiembrie 1939 la Tighina, acum în Republica Moldova din părinţi intelectuali, la rândui ajunge urmând toate treptele ierarhice ale carierei universitare, unul dintre personalităţile lumii academice, fiind chiar ales Preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor din România între anii 1992-1996, din poziţia de Rector al Universităţii Bucureşti.
După căderea dictaturii comuniste (decembrie 1989), domnul Emil Constantinescu s-a angajat împreună cu colegi universitari și intelectuali reputați în efortul de democratizare a României, în apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în constituirea societății civile. A fost una dintre personalitățile care au protestat împotriva acțiunilor antidemocratice ale noilor autorități în cadrul unui miting de 42 de zile, în aprilie – mai 1990, în Piața Universității din București. După violențele sângeroase comise de minerii care, la chemarea președintelui de atunci, au invadat Bucureștiul în iunie 1990, a fondat împreună cu colegii săi, profesori și studenți, asociația Solidaritatea Universitară. A fost şi membru – fondator ales apoi vicepreședinte al Alianței Civice (1990), și în acelaş timp președinte al Academiei Civice. Aceste asociații s-au alăturat partidelor democratice din opoziție și au format împreună Convenția Democratică din România – CDR (1991). La propunerea Solidarității Universitare, susținută de Alianța Civică, Emil Constantinescu a fost desemnat candidatul CDR în alegerile prezidențiale din 1992. A intrat în al doilea tur de scrutin și a obținut 38% din voturi în confruntarea cu președintele în funcție. După această primă experiență politică importantă, CDR l-a ales, în 1992, președintele său și candidat unic pentru alegerile prezidențiale din 1996. A continuat să acționeze pentru a întări Opoziția democratică. După o luptă electorală deloc uşoară cu comunistul Ion Iliescu, dar pe valul unei simpatii şi admiraţii fără seamă la adresa celui care tocmai ne părăsise, dar care iniţiase proiectul câştigător al CDR-ului, Preşedintele PNT-CD, Corneliu Coposu în 1996, CDR a câștigat alegerile locale și parlamentare iar Emil Constantinescu a fost ales prin vot direct (cu 7 milioane de voturi) Președintele României, pentru un mandat de patru ani deşi în perioada mandatului său prezidențial (1996 – 2000), România s-a angajat într-un larg proces de reformă în economie, justiție și administrație şi Guvernul de coaliție format de CDR împreună cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România și Uniunea Social Democrată a accelerat privatizarea și restructurarea industriei de stat.
Deşi, s-au adoptat legea de restituire a terenurilor agricole și pădurilor confiscate de regimul comunist, legea de acces la dosarele întocmite de poliția politică a fostului Departament de Securitate, legea bugetelor locale, legile de combatere a corupției și a spălării banilor, deşi, au fost modificate și completate legea administrației locale, Codul penal, garanțiile pentru respectarea drepturilor omului în procesele penale și civile, deşi, ca mediator între autoritățile statului, Președintele Constantinescu a reușit să solidarizeze forțele politice și societatea civilă în depășirea unor momente de criză guvernamentală, parlamentară și socială, în soluționarea unor probleme esențiale privind regimul juridic al proprietății, atitudinea României față de conflictul din Kosovo și acordarea dreptului de survol pentru forțele aviatice ale NATO, mulţi l-au considerat a fi fost un Preşedinte şters.
Deşi, acelaş Președintele Constantinescu a îndreptat în mod hotărât țara spre intrarea în NATO și UE, şi a lansat mari proiecte de dezvoltare a infrastructurii „România la Răscruce”, a promovat sistemul de transport al petrolului și gazelor din Asia Centrală în Europa Centrală (conducta Constanța-Trieste), şi au fost substanțial îmbunătățite relațiile bilaterale de colaborare cu alte state, precum și cooperarea trilaterală cu țări învecinate din Europa Centrală și de Sud – Est şi considerând că, înainte de a fi un an electoral, 2000 era un an decisiv pentru susținerea candidaturii României pentru integrarea în NATO și începerea negocierilor cu Uniunea Europeană, Președintele Constantinescu a decis să evite orice conotație electorală a acțiunilor sale și să nu candideze în alegerile prezidențiale pentru un nou mandat, reușind să medieze și să obțină semnarea Strategiei naționale de dezvoltare economică pe termen mediu de către toate partidele parlamentare cu toate acestea totuşi, a fost găsit vinovatul de serviciu al perioadei mandatului său, chiar dacă şi-a asumat costul politic al nerealizărilor administrației în direcția creșterii nivelului de trai al populației și a combaterii corupției.
Peste ani un alt Preşedinte al României îi anulează orice aport la reforma statului român şi lupta împotriva conservatorismului şi a tarelor comunismului spunând că nu a lăsat nici măcar o dâră în urma lui.
Analist politic
Prof. Univ. Dr. Florentin SCALEŢCHI
