Viaţa politică românească s-a format într-un cerc vicios, din care nu dă semne că ar putea ieşi, indiferent de rotaţiile guvernamentale. Partidele politice nu pot supravieţui fără resursele alocate de clienţi, iar clienţii, la rândul lor, nu supravieţuiesc în afara sprijinului politic. Am să mă refer aici doar la clienţii funcţionari publici. Sunt de ordinul zecilor de mii şi sunt dependenţi de partidul/partidele care formează guvernul. Pentru a fi „uns” în funcţie, funcţionarul, de la şeful mănoaselor agenţii guvernamentale la directori de şcoli rurale, trebuie să „cotizeze”. Clientul este preocupat
în cei patru ani în care ocupă funcţia respectivă să-şi recupereze cotizaţia dată la partid (cu „profitul” aferent, altfel n-ar avea sens să „investească”). Eficienţa instituţiei pe care o conduce rămâne în plan secund, evident în cazul fericit în care câştigătorul „licitaţiei” politice are şi ceva dexteritate managerială.
O experienţă personală. Am lucrat ca profesor imediat după terminarea facultăţii. Directorul liceului, un ins semianalfabet, format la vestitele facultăţi muncitoreşti din anii 50, avea deja vreo 16 ani de mandat, o parte de la PCR, alta, „democratică”, de la defunctul PUNR. În „fişa postului” său intrau intervenţiile pe lângă profesorii din subordine în favoarea unor loaze din familii cu dare de mână. Pare banal, un mic trafic de influenţă, cu care ne-am obişnuit deja. Multiplicat însă în sute de mii de cazuri, acest mărunţiş dă, cred eu (în absenţa unor evaluări pertinente), adevărata dimensiune a economiei subterane româneşti. Bonus: competenţa este înlocuită fără scrupule de criteriul linguşelii de gaşcă.
Modelul actual după care funcţionează societatea românească seamănă izbitor cu cel fanariot, în care fiecare „echipă managerială” domnească secătuia economia pentru a se întreţine, sau – de ce nu? – cu cel mafiot, în care impozitele sunt dublate de taxele de protecţie. Singurul rezultat obţinut este sărăcia endemică. Curios este faptul că fiecare partid (PDL-ul condus de Emil Boc nu face excepţie) propune câte un „pact de stabilitate” a funcţionarilor publici, dar numai după ce şi-a instalat deja clientela în funcţii cheie. Următorul partid care ajunge la putere are grijă să înlocuiască vechea clientelă cu cea proprie, pe care o „re-stabilizează”.
Mi-aş dori să văd un guvern care să aplice la nivelul societăţii modelele companiilor private, singurele care se raportează corect la datele economiei reale. Cu aplicarea riguroasă a standardelor de cost. Mai precis calculul raportului cost/beneficii aplicat fiecărei funcţii publice. O companie privată care îşi supradimensionează schema de personal şi/sau este marcată de nepotism se îndreaptă sigur spre faliment. Aparent, statul nu poate falimenta, din simplul motiv că are la îndemână instrumentele spolierii întreprinzătorilor. Resursele acestora sunt însă limitate, astfel că guvernarea ajunge la fundul sacului. Pe care încearcă zadarnic să-l peticească cu noi taxe, întrucât efectul obţinut nu poate fi decât adâncirea sărăciei generale. Exemplul recent al cvasi-falimentului Greciei ar trebui să dea de gândit.
în cei patru ani în care ocupă funcţia respectivă să-şi recupereze cotizaţia dată la partid (cu „profitul” aferent, altfel n-ar avea sens să „investească”). Eficienţa instituţiei pe care o conduce rămâne în plan secund, evident în cazul fericit în care câştigătorul „licitaţiei” politice are şi ceva dexteritate managerială.
O experienţă personală. Am lucrat ca profesor imediat după terminarea facultăţii. Directorul liceului, un ins semianalfabet, format la vestitele facultăţi muncitoreşti din anii 50, avea deja vreo 16 ani de mandat, o parte de la PCR, alta, „democratică”, de la defunctul PUNR. În „fişa postului” său intrau intervenţiile pe lângă profesorii din subordine în favoarea unor loaze din familii cu dare de mână. Pare banal, un mic trafic de influenţă, cu care ne-am obişnuit deja. Multiplicat însă în sute de mii de cazuri, acest mărunţiş dă, cred eu (în absenţa unor evaluări pertinente), adevărata dimensiune a economiei subterane româneşti. Bonus: competenţa este înlocuită fără scrupule de criteriul linguşelii de gaşcă.
Modelul actual după care funcţionează societatea românească seamănă izbitor cu cel fanariot, în care fiecare „echipă managerială” domnească secătuia economia pentru a se întreţine, sau – de ce nu? – cu cel mafiot, în care impozitele sunt dublate de taxele de protecţie. Singurul rezultat obţinut este sărăcia endemică. Curios este faptul că fiecare partid (PDL-ul condus de Emil Boc nu face excepţie) propune câte un „pact de stabilitate” a funcţionarilor publici, dar numai după ce şi-a instalat deja clientela în funcţii cheie. Următorul partid care ajunge la putere are grijă să înlocuiască vechea clientelă cu cea proprie, pe care o „re-stabilizează”.
Mi-aş dori să văd un guvern care să aplice la nivelul societăţii modelele companiilor private, singurele care se raportează corect la datele economiei reale. Cu aplicarea riguroasă a standardelor de cost. Mai precis calculul raportului cost/beneficii aplicat fiecărei funcţii publice. O companie privată care îşi supradimensionează schema de personal şi/sau este marcată de nepotism se îndreaptă sigur spre faliment. Aparent, statul nu poate falimenta, din simplul motiv că are la îndemână instrumentele spolierii întreprinzătorilor. Resursele acestora sunt însă limitate, astfel că guvernarea ajunge la fundul sacului. Pe care încearcă zadarnic să-l peticească cu noi taxe, întrucât efectul obţinut nu poate fi decât adâncirea sărăciei generale. Exemplul recent al cvasi-falimentului Greciei ar trebui să dea de gândit.
Dorin Petrişor
