O familie de muzicieni din Uruguay s-a stabilit la Cluj! I-a atras cultura, siguranţa şi încărcătura spirituală a României!

311

Soţii Diana Creţu şi Pedro Nunez, muzicieni din Uruguay, au luat în 2017 o decizie radicală: au vândut tot ce aveau în ţara respectivă şi s-au stabilit la Cluj!  Diana a avut ideea – iar Pedro a îmbrăţişat-o bucuros – renunţând la opulenţa pe care le-o oferea posturile de instrumentişti în Orchestra Simfonică Naţională din Uruguay! Totul, spun ei, spre binele familiei şi-n special a fetiţei lor de zece ani, Ana Sofia, îngroziţi de violenţa în creştere şi de permanenta scădere a calităţii învăţământului din ţara lor. Dar argumentul suprem al muzicienilor a fost următorul:  spaţiul românesc emană o spiritualitate ieşită din comun şi vor neapărat să-i aparţină acestuia!

 

„Tot ce am făcut noi în viaţă a fost rezultatul unor concursuri”

Cei doi muzicieni, soţii Diana Creţu şi Pedro Beretche Nunez, mă întâmpină, cu căldură, în pragul apartamentului lor, situat pe strada Horea din Cluj-Napoca. Ajuns înăuntru iau loc pe un saun, lângă măsuţă şi mă aborează, încă de la început, pisica familiei, pusă pe joacă. Şi aceasta se caţără pe mine atât de insistent încât Pedro – în ciuda faptului că încerc să-l liniştesc spunându-i  că nu sunt deranjat de pisică – o mută rapid în altă încăpere. La fel procedează şi cu căţelul familiei, micuţ şi pufos, care se mulţumise doar să mă adulmece, dând din coadă, bucuros de vizită. După care, cu simplitate, Pedro îmi pune la dispoziţie CV-ul său şi al Dianei. Acesta o rupe destul de bine pe româneşte, deşi se află în ţară doar de un an. Încă după primele rânduri parcurse – timp în care Pedro mă priveşte, cu simpatie, iar Diana se află la bucătărie pregătind cafele – sunt efectiv covârşit de personalitatea celor pe care-i am în faţă. Ca dovadă transcriu doar câteva  locuri de muncă pe care le-a deţinut Pedro, în ordine cronologică descrescătoare, de la cel din 2017, când a părăsit Uruguayul, până la cele mai timpurii: concertmaistru în Orchestra Naţională din Uruguay (SODRE), din 2003 până în 2017 – post câştigat prin concurs; violonist în Orchestra Naţională din Uruguay, din 1989, violonist în Orchestra Filarmonică din Montevideo, din 2009, post câştigat prin concurs; profesor de vioară, violă şi muzică de cameră la Conservatorul din oraşul Malodano, Uruguay, din anul 2006, post câştigat prin concurs; profesor de vioară la Şcoala Municipală din Montevideo, din anul 2006, şi acest post câştigat prin concurs; a cântat în Orchestra Mondială de Tineret Jeunesses Musicales, 1990, la Berin, Dresda şi Moscova; a cântat în Orchestra de Tineret a Uniunii Europene, în 1996 – în Olanda, Brazila, Paraguay, Uruguay şi Argentina; bursier de vioară în Bloomington – Indiana (SUA), etc, etc.  Mă opresc pentru câteva secunde din lectură şi-l întreb pe Pedro, uimit, dacă toate realizările sale din viaţă au fost rezultatul unor concursuri, la care acesta îmi mărturiseşte, cu sinceritate: „Tot ce-am făcut în viaţă – atât eu cât şi Diana – a fost câştigat prin concurs şi printr-un susţinut efort personal, atât în Uruguay cât şi în Brazilia, ţări unde am muncit amândoi”. Apoi – în timp ce Diana, persistă în şederea ei la bucătărie, „încărcând”, pe lângă cafele şi prăjituri, în două tăvi – îl rog să-mi povestească împrejurările în care şi-a cunoscut soţia. Mărturiseşte Pedro, emoţionat, parcă retrăind aievea momentele respective: „Ne-am cunoscut într-o orchestră, la San Paolo, în 1998 când am ajuns eu acolo, iar Diana era încă din 1997 în orchestră, deci mai veche decât mine. Nu a fost dragoste la prima vedere, ne-am apropiat unul de celălalt încet-încet, după ce am realizat că aveam preocupări comune: muzica şi spiritualitatea – mai bine zis discuţiile despre suflet şi Dumnezeu”.

Diana dupa un concert

Din familii de muzicieni pur-sânge

Îşi face apariţia, Diana, cu tăvile în mână şi-i preia fraza, din zbor – ca să-mi poată explica mai bine fenomenul, româna lui Pedro nefiind încă destul de performantă pentru a-l nuanţa: „Locuiam aproape unul de celălalt, eram colegi şi ne-am îndrăgostit unul de celălalt abia în momentul când am schimbat idei şi puncte de vedere despre Dumnezeu. I-am povestit cum, pe mine, personal, m-a schimbat Dumnezeu – fiindcă asemeni majorităţii celor ce provin din fosta URSS am fost crescuţi departe de credinţă – şi cum L-am găsit cu ajutorul bunicii. Şi, tot vorbind despre Dumnezeu s-a petrecut ceva ciudat şi minunat, în acelaşi timp: am fost străbătuţi amândoi de un fior, în aceeaşi clipă şi am realizat că e vorba de sentimentul de iubire unul pentru altul”. Preia din nou firul poveştii, Pedro, din ce în ce mai sigur pe sine: ”La puţin timp, cam după o jumătate de an ne-am căsătorit – în două festivităţi diferite, în Uruguay şi apoi la Chişinău, într-o biserică ortodoxă. Nunta de la Chişinău, la familia Dianei, a fost ceva foarte interesant, diferit de toate nunţile la care participasem până atunci acasă, în Uruguay! A fost un moment extraordinar, iar tatăl Dianei – ţambalist, artist emerit – a cântat la festivitatea noastră, alături de câţiva interpreţi basarbeni de marcă. Nu ştiam mare lucru atunci despre acest instrument şi din acea clipă a început să-mi placă să ascult piese interpretate la ţambal. Interesant de asemenea a fost şi modul în care s-a desfăşurat momentul darului, conform tradiţiei din Republica Moldova: noi stăteam aşezaţi pe un scaun, soţia în braţele mele, iar oaspeţii ne înveleau, pur şi simplu, creştetele: cu cuverturi, ştergare preţioase şi alte obiecte. Aveam senzaţia, efectiv, că ne aflăm într-un micuţ cort ”. Îmi mut din nou „obiectivul” pe Diana şi o rog să-mi relateze câteva crâmpeie esenţiale din viaţa sa. Începe rapid, fără fasoane, cu simplitatea caracteristică oamenilor aleşi: „Aveam studii muzicale, de acasă – de la Chişinău – inclusiv Conservatorul de Stat „G. Musicescu”. Tata, Sergiu Creţu, artist de renume, fratele, Vlad, e violonist la Chişinău, cu studii făcute aici, la Cluj-Napoca, iar sora mea, Doina Todoruţ, a studiat şi ea la Cluj iar actualmente e profesoară la Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă”. Revenind la împrejurările în care am ajuns în Brazilia, totul s-a petrecut în felul următor: am dat  o probă, la Chişinău – înainte de 1997, pe când eram angajată la Filarmonica din Botoşani –  în faţa unui impresar venit din această ţară. Sinceră să fiu, nu-mi doream să câştig concursul şi să plec în America de Sud, fiind extrem de legată de familie. Dar l-am câştigat – eu şi încă trei colegi – aşa că am hotărât să-mi iau destinul în mâini şi să fac deplasarea în Brazilia. Apoi l-am cunoscut pe Pedro şi – după cum aţi aflat deja – viaţa noastră a decurs minunat în Brazilia si Uruguay, dar şi în SUA, unde am beneficiat împreună de o bursă de studii, între anii 1999-2000 – şi apoi, întorşi în Brazilia, s-a născut în anul 2007, Ana Sofia, fetiţa noastră. Despre ea, care studiază acum la Liceul de Muzică din Cluj-Napoca, trebuie să ştiţi, la venirea noastră în România nu ştia o boabă româneşte, ca şi Pedro dealtfel”. Aflu apoi că şi Pedro provine dintr-o familie de muzicieni de clasă: tatăl lui, violonist şi el în Orchestră Simfonică Naţională a Uruguayului, iar fratele în Orchestra Sifonică din Montevideo. „Studiile şi le-a făcut în Uruguay, de la şcoală până la Conservator, ajungând, după 2003, concert maistru în Orchestra Simfonică Naţională din Uruguay, post pe care l-a părăsit după ce ne-am hotărât să ne stabilim în România”, adaugă Diana.

Diana la 7 ani La casatoria traditionala

Încercările

O întreb pe Diana – cea care pare a fi „mâna forte” în această admirabilă căsnicie – dacă au avut încercări din partea sorţii. Răspunde, cu aceeaşi promptitudine, fără măcar să se gândească, de parcă aştepta şi această întrebare: „Ca toată lumea, am avut şi noi încercări, însă am trecut cu bine de ele. Dar aş vreau să vă relatez două incidente mai speciale, şi anume două accidente de circulaţie suferite de mine, în lipsa lui Pedro: unul în Brazilia, în 1998 şi celălalt, în Ucraina, în 2001. În 1998 mă aflam într-o maşină, împreună cu două colege, îndreptându-ne spre un spectacol. Pedro rămăsese acasă pentru că, efectiv, nu a avut loc în maşină de instrumente. Acest lucru cred că i-a salvat viaţa… Am ieşit de pe şosea, ne-am răsturnat şi cred că Pedro – dată fiind statura sa mai masivă decât a noastră – ar fi încurcat-o atunci. De asemenea, din fericire, n-am suferit răni grave niciuna dintre noi. Dar celălalt accident, cel din Ucraina, a fost serios de tot. Pedro nu era prezent – nu avea viză pentru Ucraina – iar eu mă aflam în maşină doar cu tata, în zona Cetăţii Chilia. Tocmai ieşisem din vamă, fusesem vămuiţi de nişte militari care vorbeau în rusă. Venisem din SUA, aveam la noi o mulţime de cadouri dar şi o cameră de filmat care valora o avere. Ne îndreptam spre bunici, voiam să-i întâlnesc şi să-i filmez, fiind bătrâni, pe ultima sută de metri – şi am şi reuşit acest lucru mai târziu, după ce am scăpat cu viaţă. Dar să vedeţi cum! Se pare că vameşii respectivi colaborau cu o bandă de gangsteri, fiindcă imediat după aceea ne-am trezit urmăriţi, agresiv şi la vedere, de o maşină ticsită de bărbaţi. Tata a mărit viteza şi am nimerit direct într-o groapă din şosea, răsturnându-ne  într-un şanţ. Eram îngroziţi pentru că un vecin al nostru din Chişinău fusese jefuit, apoi omorât şi găsit după câteva luni într-o groapă dintr-o pădure, exact în aceeaşi zonă. Dar noi am avut norocul cu un bărbat – sau poate un înger – care a apărut exact la ţanc, a spart geamul maşinii şi m-a scos din interiorul ei. Asta, în timp ce tata – ieşit cumva din maşină, plin de sânge, nu ştia pe ce lume se află. Bărbatul a sunat la ambulanţă şi după venirea ei ne-a salvat şi lucrurile, înghesuindu-le pe toate în ambulanţă. Urmăritorii – din fericire – dispăruseră la vederea ambulanţei şi a poliţiştilor, aşa că am scăpat cu bine şi am ajuns şi la bunici – cu care de altfel, am avut şi ultima întâlnire, aceştia plecând la cele veşnice la scurtă vreme după ce i-am întâlnit”! De altfel, credinţa Dianei este aceea că lucrurile sortite să ţi se întâmple se întâmplă, indiferent de împrejurări. „O altă întâmplare, mai bine zis întâlnire, situată în zona miracolului, am avut-o în 1995, iar „roadele” ei la culeg acum, la atâta timp după ce am cunoscut personajul care a declanşat povestea. Mă aflam la Filarmonica din Botoşani, la un concert susţinut de o pianistă bucureşteancă, în vârstă de vreo 18 ani, care a cântat extraordinar Concertul nr. 2 de Rahmaninov. Culmea, peste 22 de ani am întâlnit-o din nou, la Cluj, după ce ne-am stabilit aici! Am redescoperit-o – de fapt ea m-a găsit pe mine – pentru că fetiţa mea devenise prietenă şi colegă de şcoală cu fetiţa ei. Ea, văzând-o pe Ana Sofia şi remarcând asemănarea, a mers pe „firul apei”, astfel că a dat de mine. A fost un lucru extraordinar, care mă face că cred că viaţa şi destinul fiecăruia nu sunt ceva haotic, ba, mai mult, tot ce se întâmplă are un sens. Apoi i-am aflat acestei prietene istoria: a stat şi ea vreo zece ani în Germania şi-n alte părţi ale lumii, eu peste douăzeci, în Uruguay şi Brazilia, aşa că întâlnirea noastră a fost ceva miraculos şi minunat”!

in duet in sua Pedro si Ana Sofia

Clujul, un tărâm dorit, România o ţară încă sigură!

Diana arată apoi că un şir de întâmplări dramatice – petrecute colegilor săi de filarmonică – dar şi scăderea continuă a nivelului învăţământului din Uruguay i-au determinat să ia o hotărâre radicală: să se stabilească în România, mai precis la Cluj-Napoca, unde trăieşte şi sora sa!  „Deşi câştigam acolo de peste zece ori mai mult ca-n România – unde acum muncesc, pe post de profesor de vioară, la Şcoala Populară de Arte „Tudor Jarda” din Cluj-Napoca – am hotărât să venim aici. Avem destule rude aici şi nu vă ascund că noi considerăm, deocamdată, ţara ca sigură. Acolo, în Uruguay, majoritatea oamenilor sunt înarmaţi deoarece se petrec multe furturi prin violenţă. Au fost atacaţi până şi colegi de-ai noştri, de pildă un contrabasist din orchestră a fost  împuşcat fiindcă s-a opus să-i fie furată maşina. Din fericire, însă, acesta a supravieţuit. Altor colegi, în schimb, li s-au furat din casă instrumentele scumpe: unui contrabasist contrabasul, iar unei flautiste toate flautele. Plus că am constatat şi faptul că învăţământul de acolo s-a depreciat mult. De aceea ne felicităm pentru decizia de a ne stabili aici deoarece la Cluj, în România, Ana Sofia face mai multă carte decât în Uruguay – şi-n plus, sora mea îi este şi profesoară la şcoală”! Diana vorbeşte cu înflăcărare şi Pedro o soarbe din priviri. Ca bilanţ al activităţii de până acum – din Brazilia, Uruguay şi S.U.A. – cei doi sunt mândri că au interpretat atât piese simfonice dar şi piese pentru operă şi balete, acompaniind interpreţi de marcă, precum: Jose Carreras, Placido Domingo, Jose van Damme, violonistul Shlomo Mintz, Frank Sinatra jr., dar şi alte celebrităţi. „Noi suntem nişte oameni simpli, obişnuiţi, ne-am ocupat mai mult de educaţia fetei până acum – şi de aceea şi Pedro nu şi-a nici găsit slujbă, deocamdată, asta pentru că întâmpină  dificultăţi în echivalarea studiilor. Dar, ce m-a adus înapoi în România au fost mai ales spiritualitatea, datinile, obiceiurile. Și cel mai important a fost pentru noi rolul lui Dumnezeu în viaţa noastră şi, mai ales, căutarea Lui. Şi chiar dacă şi în Uruguay oamenii sunt religioşi, simt că în România prezenţa Maicii Domnului şi a lui Dumnezeu sunt mai pronunţate decât acolo. Am receptat, efectiv, o chemare ca să mă întorc în spaţiul românesc şi nu i-am putut rezista, oricâte mi s-ar fi oferit în America de Sud sau chiar în S.U.A., unde Pedro are o soră şi puteam să ne stabilim liniştiţi. Am început o viaţă nouă în Cluj şi – prin activitatea mea doresc să intru mai adânc în studiul culturii muzicale ardeleneşti şi să învăţ cât mai multe stiluri regionale. E de necrezut ce bogăţie folclorică are Ardealul. Asta-i provocarea căreia trebuie să-i fac faţă acum. Cât despre renunţarea la luxul şi opulenţa din Uruguay, cred că a venit momentul să lăsăm materialul şi să ne raportăm mai mult la elementele spirituale, fiindcă doar ele contează”!

LĂSAȚI UN MESAJ