Alexandru Stermin, „Birdman” – clujeanul care face legătura între oameni şi lumea păsărilor!

474

Hotărât lucru, ornitologul clujean Alexandru Stermin are un dar excepţional de la natură: acela de a „vorbi” cu păsările. De copil, Stermin – îndrăgostit peste măsură de înaripate –  şi-a dezvoltat această aptitudine, împreună cu capacitatea de a le studia, ajungând astăzi la performanţa, împreună cu specialiştii de la o universitate germană, să stabilească parcursul şi evoluţia lor în timp, pe baza analizei A.D.N.-ului. Totodată a reuşit, împreună cu colaboratorii săi să salveze ecosistemul renumitei mlaştini de la Sic, a doua ca mărime din ţară după Delta Dunării, printr-un program de dezvoltare durabilă şi să le inoculeze localnicilor iubirea şi respectul pentru păsări.

 

Bunica: „Mai lasă păsările! Vrei să ţi se zică Vrăbioiul”?

Urc până la etajul patru al Facultăţii de Biologie din Cluj-Napoca, unde se află cabinetul cercetătorului Alexandru Stermin,  o personalitate în toată puterea cuvântului, în ciuda faptului că abia a împlinit 31 de ani. Absolvent a două facultăţi – Biologie şi Teologie Ortodoxă, în 2008 şi 2011 – posesor al unui doctorat în Biologie şi al unui masterat în Filosofie Stermin rămâne, în ciuda uimitoarei sale cărţi de vizită acelaşi modest făgărăşan, fiu al localităţii Viştea de Sus de pe malul Oltului. Abia s-a întors din Germania, unde în fiecare an susţine seminarii la Universitatea Greifswald, timp de o lună, într-un program de master. Povesteşte că pasiunea lui pentru păsări dăinuie încă din copilărie, când îşi petrecea mult timp colindând luncile din preajma localităţii, unde a avut şi posibilitatea să intre în contact cu înaripatele care abundau în zonă: “Exasperată că-mi pierd tot timpul cu studiul zburătoarelor, bunica îmi spunea mereu: “Dacă mai umbli mult după păsări, lumea o să-ţi spună Vrăbioiul”. Asta pentru că obişnuiam să prind vrăbii, în special primăvara când acestea îşi făceau cuib în găurile dintre cărămizile zidului casei noastre. Eu îl puneam pe tata să-mi pună, noaptea, o scară, apoi urcam şi le luam din cuibul unde-şi cloceau ouăle, după care le aduceam în camera mea şi le băgam în vitrină. Le priveam mult timp, după care mă puneam să dorm.

la sarbatoarea stufului Sic 2013

Dar uneori nu reuşeam fiindcă vrăbiile se loveau de sticlă şi de multe ori, dimineaţa, le găseam moarte. Până când într-o zi am realizat faptul că păsările sunt ca oamenii: dacă le iubeşti, trebuie s-o faci în libertatea lor. Şi de atunci fiecare întâlnire a mea cu ele – dar şi cu oamenii –  reprezintă un exerciţiu de iubire în acceptarea celuilalt şi a libertăţii lui. N-aveam cum să înţeleg asta dacă nu aveam experienţă cu păsările şi acest lucru mă învaţă să cunosc şi oamenii,  determinându-mă să cred că ornitologia e mai mult decât o ştiinţă despre păsări, se referă la oameni şi timp”. Îl rog să-mi povestească parcursul său în viaţă, cel de după ultima noastră întâlnire, de acum 6-7 ani. Povesteşte acesta, cu nedisimulată mândrie: “Între timp am intrat ca şi cadrul didactic asociat la Facultatea de Biologie şi am preluat custodia rezervaţiei naturale de la Sic, cea mai mare mlaştină din Transilvania şi a doua după Delta Dunării. Toată zona, de la Cluj până la Gherla şi de la Apahida până la Reghin a fost o mlaştină imensă, în urmă cu trei sute de ani, care a fost însă asanată în urmă cu 150 – totul pentru ca oamenii să facă agricultură. Astfel, din toată acea zonă imensă de mlaştini a mai rămas doar cea de la Sic, un adevărat paradis al plantelor şi animalelor, cu numeroase specii protejate de lege”.

in timpul activitatii

Un mic laborator improvzat in stuf

“Am reuşit să refac parcursul păsărilor după 10.000 de ani”

Mărturiseşte apoi că a reuşit la Sic un lucru pe care nu-l crezuse posibil, datorită tragediilor ecologice repetate – produse acolo în 2009 – 2010 şi 2011 – când părţi din rezervaţie au fost aprinse de către localnici cu scopul de a-şi face terenurile mai roditoare: “Am înfiinţat un festival, “Sărbătoarea stufului”- la care au participat ansambluri folclorice, cântăreţi, s-a deschis şi un târg de produse tradiţionale – şi i-am determinat pe oameni să conştientizeze valoarea locului. Au venit şi oaspeţi de seamă din toate părţile ţării, aşa că după aceea sătenii n-au mai dat foc stufărişului, conştienţi că le aduce tuturor bani. Aceasta e o formă firească de acţiune, modernă, în conformitate cu normele europene – numită “dezvoltare durabilă”. Apoi, în 2016 am iniţiat un proiect finanţat din fonduri europene, în care am refăcut podeţul care trece prin stuf, am refăcut observatoarele ornitologice şi foişoarele şi am construit un nou foişor la “Lacul ştiucilor”, împreună cu colegii de la Asociaţia “Eco Transilvania” din Sighişoara şi “Echo Choice” din Cluj-Napoca. Totodată, am făcut şi un plan de management, conţinând o sumă de măsuri de conservare şi protecţie a speciilor şi habitatelor, pe care le-am trimis la Ministerul Mediului, acest lucru devenind apoi, curând, lege. Astfel, am reuşit să facem în aşa fel încât toţi cei care distrug habitatul sau speciile răspund de-acum în penal”. Apoi repetă, răsuflând parcă uşurat: “Asta a fost problema noastră, faptul că ardea mereu la Sic, totul şi la fel se petrecea şi în întreg bazinul Fizeşului. Acum nu mai arde nimic, fiindcă am ieşit pe teren cu elevii din şcoli, la fel şi cu cetăţenii şi am editat broşuri în limbile engleză, română şi maghiară, ca să înveţe copiii, prin joacă, modul în care să protejeze natura”. Referindu-se la stagiul său periodic din Germania, Stermin îmi relatează o poveste care mă lasă, pur şi simplu, mască: “La universitatea Greifswald mă ocup de un studiu al A.D.N.-ului cârsteilor lor de baltă de la Sic dar şi prelevat de la păsări din Afganistan, Siberia, Muntenegru, Germania, Finlanda, Spania. Ce am vrut să facem, de fapt? Acum 10.000 de ani întreaga Europă a fost acoperită de gheaţă, perioadă în care păsările au părăsit Europa. Nu ştiam unde au plecat: spre partea Afganistanului sau spre Spania şi Africa? Sau spre amândouă… Şi acum, prin A.D.N.-ul mitocondrial (n.n. – din partea mamei) poţi parcurge zeci de mii ani, înapoi în timp, ca să descoperi rădăcinile. Şi-am descoperit că păsările astea – cârsteii de baltă, specie ocrotită de lege – au plecat în zona Afganistanului, pentru că existau bălţi acolo. Înspre Spania n-au plecat, pentru că terenul era arid însă după retragerea gheţurilor, păsările au venit încet-încet spre Siberia, stabilindu-se în jurul Mării Negre şi au ajuns din nou în Spania, recucerindu-şi teritoriul pierdut. Până la studiul nostru nu se ştia nimic despre ele şi sunt fericit că am ajuns să fiu cel care a reuşit să redescopere parcursul de acum 10.000 de ani al păsărilor europene”.

in jungla Amazonului

În jurul lumii: jungla Amazonului şi “jungla umană” din S.U.A. şi China

Ornitologul îmi mai prezintă o temă fascinantă din lumea cârstelului de baltă, dar cu componente extrem de naturale: “S-a spus despre aceste păsări că sunt monogame, dar am aflat un lucru surprinzător – şi anume că se împerechează cu femele şi masculi din perechile aflate în vecinătate. Trăiesc în pereche, asemeni oamenilor – dar fac sex în afara cuplului, gest dictat de evoluţia speciei. Şi anume, o femelă depune doar 80 la sută din ouă în cuibul său, păstrând 20 la sută pentru alte cuiburi din vecini, lucru pe care-l fac şi vecinele sale, pe ascuns. Şi la final se ajunge ca în toate cuiburile să se găsească aceeaşi cantitate de ouă, dar nu de la aceeaşi femelă. Explicaţia: respectivele păsări îşi fac cuiburile în zone unde apa poate creşte şi distruge ouăle, de aceea femelele aplică proverbul englezesc: “Să nu-ţi pui ouăle în acelaşi coş”! Ş, la urma urmelor, dat fiind efortul depus pentru conceperea puilor, femelele vor să fie sigure, în caz că perechea lor e infertilă sau bolnavă că odraslele lor vor supravieţui, chiar dacă o parte a lor e concepută cu un alt mascul. Trece apoi, zâmbind, la un alt subiect fascinant: excursia sa în jurul lumii, efectuată în 2015, ca un cadou pe care şi l-a oferit la împlinirea vârstei de 30 de ani. “Strânsesem ceva bani – nu mulţi – şi mi-am zis să pornesc, de capul meu, în jurul lumii. Am stat la Budapesta timp de trei zile, la insistenţele unor prieteni care doreau să-şi ia rămas bun de la mine fiindcă nu credeau că mă voi întoarce viu din incursiune. Apoi am mers în Rio de Janeiro, unde am luat legătura cu un ghid pe care-l găsisem pe internet după 6 luni de căutări. Am mers împreună pe cursul Amazonului, unde doream să văd o specie de “dinozauri” din rândul păsărilor: papagalul ara ararauna. Ghidul mi-a zis  că vom putea să-l întâlnim doar după şase zile de mers prin junglă, în preajma unor copaci care dădeau nişte fructe cu care aceşti papagali se hrănesc. Şi – spre marea mea încântare – am reuşit să-i vedem. Apoi, la un moment dat, reversul medaliei: într-o noapte, în timp ce dormeam în hamac, focul s-a stins şi brusc am avut senzaţia că sunt singur, abandonat în murmurul uriaş al junglei şi toate animalele pământului sunt gata să năvălească asupra mea şi să mă sfâşie. A fost un teribil atac de panică, cum n-am mai avut în viaţa mea”. Arată mai departe că în incursiunea sa în jurul lumii a mai avut un obiectiv: acela să viziteze – pe lângă jungla, propriu-zisă – şi două “jungle umane”: una libertină, în care oamenii au tot ce le trebuie şi alta, într-o societate dictatorială, în care oamenii sunt constrânşi din punct de vedere social. “Şi aşa am ajuns la Los Angeles, unde libertinismul este în culmile lui – ca dovadă oamenii fumează marijuana în public pe plajă, oriunde, nestingheriţi. Iar contrariul libertinismului a fost pentru mine China, unde oamenii sunt executaţi, efectiv, dacă sunt prinşi că fumează “iarbă””. Şi concluzia lui vine şocantă – dar totuşi, sintetică, moralizatoare – doar nu degeaba interlocutorul meu este absolvent de Teologie: “Din toate pe care le-am văzut în timpul excursiei mele în jurul lumii am realizat că există două lucruri esenţiale în fundamentul nostru: dragostea – de oameni, păsări, pentru noi înşine, de frumos – şi umorul! Mi-am dat seama că atunci când eram fericit şi făceam tot felul de glume – sau, dimpotrivă, când mă aflam în dificultate –  foloseam umorul ca să-mi depăşesc fricile şi limitele. Şi atunci s-au mobilizat  mai multe părţi din mine, iar reanalizând mai târziu stările prin care am trecut mi-am dat seama că din toate s-a păstrat numai dragostea şi umorul. Deci, cred că fundamentale pentru fiinţa noastră sunt acestea două şi ele trebuie cultivate cu orice preţ, fiindcă ne ajută în orice junglă – în cea umană, prosperă sau săracă, ori în jungla propriu-zisă a Amazonului”.


Stermin pentru Caseta

Alexandru Stermin şi-a predat la editură cartea „Jurnalul unui ornitolog”, care cuprinde o parte a textelor scrise până la împlinirea vârstei de 30 de ani. Iată câteva mici fragmente:

„Cocorii nu au zburat mai mult de trei luni pe cerul de deasupra mea, dar, în fiecare moment de întâlnire cu ei, i-am descoperit şi, în acelaşi timp, am regăsit o parte din mine, din copilăria mea, din dimineţile mele, din momentele în care stăteam liniştit şi citeam despre păsări. S-au născut atunci amintiri noi, am priceput atunci experienţe vechi şi m-am legat de locul şi omul cu care am văzut prima dată cocorii. Scriind asta, acum, îmi dau seama cât îmi e de greu să le spun oamenilor „De ce îmi plac păsările?”.

M-a prins deja amiaza, e o căldură teribilă s-a-nmuiat asfaltul şi merg pe jos spre casă, nu mai am mult, teoretic, dar practic din cauza căldurii distanţa s-a dilatat, s-a dublat parcă, răcoarea uşii deschise de la catedrală mă face să intru, să îmi trag sufletul. Mă aşez pe un scaun şi mă uit pe pereţi. Cum niciodată nu m-am priceput la sfinţi, toate chipurile pictate par identice, însă toată monotonia se sparge în momentul în care găsesc un păun. Cum a ajuns un păun pictat într-o biserică?

 

În ultimele sute de ani, din cauza noastră am pierdut, pentru totdeauna, peste 1.800 de specii şi se estimează că, în următorul secol vor dispărea alte 1.200, ceea ce înseamnă 12 specii pe an.

Nu cred că este necesar să amintesc o listă de acţiuni prin care fiecare dintre noi poate să diminueze această catastrofă, cred că fiecare om are în el acel simţ natural prin care „ştie” cum să protejeze natura, e nevoie doar să îl trezim şi să îl conştientizăm. Dincolo de toate însă, nu trebuie să uităm că nu păsările sunt cele care „vin peste noi” în oraş, ci noi am venit peste ele şi că pământul acesta era al lor cu mai bine de 50 de milioane de ani înainte să apărem noi cu pretenţiile noastre, întărite parcă şi mai mult de ignoranţa ce ne paşte când stăm ascunşi în spatele zidurilor”.

LĂSAȚI UN MESAJ