Mircea Rusu eroul ce a trăit în chinuri 20 de ani pentru revoluţia din 89

Gloanţe împrăştiate în oameni cu suflete, oameni ce doreau o schimbare, ce refuzau să îşi crească urmaşii într-un regim comunist, regimul lui Ceaşcă. Oameni ce se luptau cu viaţa şi trudeau pentru propria pâine de 10 ori mai mult decât ar fi trebuit. Feţe ce afişau teroare şi frică, dar corpuri mânate de curaj să înainteze pentru a lupta cu regimul. Sunt oamenii ce au ieşit cu curaj în stradă şi nu s-au ascuns în case pe podea. Sunt românii ce au stat în picioare şi au îndurat rănile provocate de cei conduşi de partidul comunist. Sunt oamenii ce astăzi au obţinut libertatea presei şi libertatea generaţiilor următoare. Sunt oamenii pe care nu îi putem condamna că nu au făcut nimic ca să schimbe regimul dictatorial.

23 decembrie 1989, prima zi a renaşterii unui popor. Începea masacrul din toată România. S-au scris multe materiale despre eroii căzuţi în lupta pentru eliberarea poporului de regimul comunist. S-au făcut documentare şi scris cărţi nu doar în limba noastră, prin care s-a încercat redarea terorii şi a eroismului de care au avut parte românii curajoşi ce s-au opus lui Ceauşescu. În fiecare an, în luna decembrie, sunt comemoraţi acei români ce au murit în timpul Revoluţiei. Vorbim de acea rană cicatrizată a României ce se simte prin generaţiile de acum, generaţiile libere, dar care au pierdut o soră, un frate, un părinte în lupta tuturor pentru obţinerea democraţiei de astăzi.

Poveştile prea puţin ştiute de oameni sunt cele ce s-au terminat nu în 1989, ci acum câţiva ani. Sunt poveştile românilor ca Mircea Rusu, ce au fost răniţi în 89 şi au suferit ani la rând pe paturi de spital sau îngrijiţi de părinţi lor mult prea trecuţi de vreme.

Gazeta de Cluj vă prezintă o poveste de colecţie despre un tânăr al cărui destin a fost schimbat ”din greşeală” de către maiorul Viorel Vlădău, la vremea aceea politician comunist. Un om crud ce a rănit clujeni şi a scăpat basma curată umblând şi azi în libertate pe străzile oraşului nostru.

Mircea Rusu un tânăr clujean al cărui destin a fost distrus dintr-o ”greşeală”

În 23 decembrie, Mircea Rusu era un simplu tânăr clujean ce a ieşit de pe băncile facultăţii de construcţii ca şef de promoţie. S-a angajat la Trustul de Construcţii din Cluj-Napoca şi era promovat pe măsură ce treceau lunile sale de lucru. Avea un băieţel de 3 ani şi o soţie muncitoare. Trăiau în Gheorgheni, într-un apartament modest pe care Mircea îl primise de la părinţii lui.  O zi mai târziu toată viaţa sa a fost distrusă.

În noaptea dinaintea izbucnirii Revoluţiei, Trustul de Construcţii a fost jefuit de armament şi bani. Mircea Rusu a primit un telefon în dimineaţa următoare să se prezinte la serviciu. Pe drum spre serviciu, în Piaţa Cipariu, Mircea a fost victima unui atac cu gloanţe explozive care veneau din partea unui fost medic militar, Viorel Vlădău.

A fost de-ajuns ca un singur glonţ să îi nimerească piciorul pentru ca Mircea să aibă 20 de ani de chin şi durere.

Cu lacrimi în ochi şi o durere ce nu va mai putea fi vreodată alinată, soţii Rusu ne-au relatat povestea fărâmei de viaţă a copilului lor de după tragedie:

„Mircea a fost unicul nostru copil. I-am dat tot ce am avut şi ne-a răsplătit numai cu mândrie şi fericire. Revoluţia a fost momentul în care necazul s-a abătut asupra familiei noastre. Destinul lui a fost schimbat de Viorel Vlădău, omul ce a scos de sub mantaua sa o armă automată cu gloanţe explozive. A tras în maşini şi în oameni fără a se gândi la consecinţe. Vlădău era un medic militar ce nu mai profesa, dar a devenit şef la garnizoana Cluj, un politician comunist răsplătit de partid. I-au făcut din oficiu dosar pentru vătămare corporală din culpă însă în acelaşi dosar a fost achitat. După ce a fost împuşcat, Mircea a fost internat la Spitalul Militar, unde în cinci zile a avut cinci operaţii pentru a scoate glonţul din picior, fragmentele din cartuşul ce a explodat segmentându-i ambele picioare.”

Anii de chin şi cele peste 32 de operaţii pentru Mircea

Mircea Rusu a fost tratat timp de mai bine de o lună de zile în Spitalul Militar de la Cluj-Napoca. După multiplele operaţii, în 13 februarie 1990, cu ajutorul Ordinului Maltez, a plecat la spital în Germania pentru a se opera de infecţia apărută în locul din care i-au scos glonţul.

Părinţii lui Mircea au fost nevoiţi să vândă apartamentul acestuia, maşina şi chiar şi jumătate din casa lor. După 32 de operaţii şi doi ani de tratament, speranţa se instala din nou în destinul lui Mircea. Făcea progrese şi se putea deplasa sprijinindu-se în cârje. Însă fericirea nu a ţinut mult şi infecţia a reapărut punându-l din nou la pat. Sprijinul Maltezilor nu a mai venit, iar nemţii îi cereau în continuare bani pentru continuarea tratamentului. Soţii Rusu a luat 40.000 de mărci de la cămătari pentru ca băiatul lor să continue tratamentul. Când s-au apropiat de termenul impus de cămătari pentru a restitui datoria, soţii Rusu au primit ajutor de la toate neamurile pentru a nu îşi pierde şi acoperişul sub care dormeau.

Vorbea cu cei din jur doar prin scris

De data aceasta, infecţia s-a agravat şi tratamentele nu au mai putut-o stopa. În 2006 spitalul din Germania înştiinţa familia Rusu că nu mai au ce să îi facă lui Mircea şi că îl vor aduce în România, la ei acasă, pentru ca acesta să fie înconjurat de cei dragi înainte să moară. Medicii i-au spus astfel că orice luptă împotriva bolii este egală cu lupta împotriva morilor de vânt.

„Când ni s-a comunicat că îl aduce pe Mircea acasă nu ştiam dacă să ne bucurăm sau să ne pregătim de ce e mai rău. Desigur că am vrut să ne avem băiatul aproape, dar medicii germani ne-au demoralizat total. Ne-au cerut 7.000 de euro pentru un aparat de respirat ce îi era necesar lui Mircea. Ni l-au adus cu maşină specială şi ne-au încurajat să avem grijă de el că este un luptător exemplar. Însă în ciuda bucuriei noastre că îl vedem a fost sfâşietor să remarcăm că abia respira şi avea scurgeri de puroi foarte mari. Nu mai era Mircea al nostru. Era un om ce pătimea cu fiecare secundă a vieţii. Nu putea mânca şi nu se putea mişca. Îl hrăneam printr-un tub ce era introdus prin piele, direct în stomac. Nu putea comunica cu noi decât dacă scria pe laptop sau pe hârtie, însă curând nici acest lucru nu a mai fost posibil”, mărturiseşte cu suferinţă în glas, tatăl lui Mircea, Vasile Rusu.

În 18 iunie 2009, exact în ziua când Mircea a împlinit 50 de ani, Dumnezeu a hotărât să îi curme suferinţa şi acesta a suflat pentru ultima dată.

„Am făcut toate pregătirile să aducem o masă în camera de la etaj a lui Mircea pe care să punem un tort şi să îi cântăm la mulţi ani. Nu bănuiam nici un sfert că acelea sunt ultimele lui ore din viaţă. Era incapabil să vorbească cu noi, abia mişca degetele şi deschidea ochii. În noapte aceea am stat să îi supraveghez somnul. Sora mea, persoana ce ne-a fost alături din prima zi în care l-am adus pe Mircea acasă şi de asemenea persoana ce l-a îngrijit, spălat şi curăţat zi şi noapte, m-a trimis jos să mă odihnesc puţin că îl va veghea ea. După 40 de minute a coborât după mine şi mi-a spus să vin să o ajut să îl ridicăm că Mircea vrea să privească răsăritul. L-am pus pe scaunul cu rotile şi l-am îndreptat spre geam unde se vedeau primele raze ale soarelui. Într-o clipă ochii lui Mircea s-au deschis şi au prins viaţă pentru ultima dată. În momentul imediat a luat ultima suflare adâncă în piept şi…a murit”, povesteşte cu sufletul îndurerat mama lui Mircea.

Eroii din spatele eroului dar şi laşii din viaţa acestuia

Mircea a fost părăsit de soţia lui la câteva luni după ce fost rănit, deşi aveau împreună un copil ce avea la vremea aceea numai 3 anişori. Potrivit lui Vasile Rusu, în primele luni de când Mircea era internat în Germania, nemţii i-au făcut tot felul de donaţii şi cadouri. Astfel, eroul român a primit o maşină, electrocasnice, haine şi alimente. În timpul unei intervenţii din cele 32 pe care Mircea le-a suferit, soţia lui a adunat toate lucrurile ce le-a primit Mircea, le-a încărcat în maşina primită de acesta şi a angajat un şofer să o aducă pe ascuns în ţară. Mircea ieşise din operaţie şi a fost pus într-un salon de reanimare. Când a fost transferat înapoi în salonul său a aflat că propria soţie i-a luat toate lucrurile şi l-a abandonat pentru a fugi în ţară.

La graniţa de la Timişoara, vameşii nu au mai lăsat-o să treacă, aşa că soţia lui Mircea a fost nevoită să îl cheme pe socrul ei pentru ca acesta să declare ca ea nu a furat acele lucruri. Vasile Rusu s-a prezentat şi le-a explicat autorităţilor că bunurile erau ale băiatului său. Ajunsă la Cluj, soţia lui Mircea a băgat divorţ pe ascuns, invocând motive cum că Mircea ar fi fost un beţiv şi ar fi părăsit căminul conjugal.

Băiatul lui Mircea, Vlăduţ Rusu, creştea pe zi ce trece în timp ce tatăl sau se lupta cu durerea în spitalele din Germania. Bunicii lui Vlăduţ l-au crescut cum au putut mai bine, l-au ajutat să facă facultate particulară şi i-au cumpărat maşină şi casă exact ca lui Mircea.

Curajul de care a dat dovadă unul dintre eroii noştri, ai clujenilor, ai tuturor românilor, a fost nemărginit pe cât a îndurat până la capăt chinul cauzat de greşeala lui Viorel Vlădău. De acelaşi act de curaj au dat dovadă şi părinţii lui Mircea, care în momentul în care li s-a spus că este admirabil cum au reuşit să cadă de atâtea ori şi să-şi revină, să continue să lupte pentru băiatul lor, au replicat „noi niciodată nu ne-am revenit”. Am înţeles atunci durerea lor încă prezentă, care nu s-a micşorat cu timpul, ci dimpotrivă îi afectează mai mult ca oricând.

O rămăşiţă dintr-un suflet de mamă de erou

Şi astăzi o găsim pe mama acestui erou al revoluţiei, doamna Rusu. O femeie în vârstă cu părul gri, slabă, cu ochii mici şi rotunzi. O mamă ce nopţi la rând nu a dormit de când a avut loc Revoluţia. Ea, un fost cadru didactic ce s-a pensionat mai devreme şi nu din lipsa pasiunii de a învăţa copii, ci din durerea cu care avea de-a face după orele de program. O mamă ce a fost nevoită să accepte că un om i-a rănit băiatul. Că un om ce le-a schimbat destinele a fost achitat de către instanţele judecătoreşti. Doamna Rusu e femeia în braţele căreia Mircea s-a născut şi a murit.

Durerea din sufletul ei e păstrată adânc şi redată prin ochii ei fără viaţă şi trăsăturile feţei ce deja s-au acomodat cu durere şi suferinţă. Doamna Rusu e o mamă de erou ce de ani de zile nu mai se aşează la masă pentru a mânca. În ultimii ani de viaţă Mircea era hrănit de ea printr-un tub. Ea îi prepara supe strecurate, piure de banane extra fin şi alte alimente tocate cât mai mărunt, stocate într-o seringă şi împinse printr-un furtun în stomacul fiului ei. Doamna Rusu e femeia ce are grijă împreună cu soţul ei de căsuţa lor modestă din comuna Baciu, o casă deja vândută. Ea este cea care lăcrimează de fiecare dată când aude numele băiatului şi cea care mănâncă în picioare bucăţi de pâine şi alimente ce şi le strânge în palmă, mărunţite, pentru că „aşa m-am obişnuit să îi fac de mâncare la Mircea, pentru că mă gândesc de fiecare dată când mănânc ce chin era pentru băiatul meu să trăiască şi să nu simtă gustul mâncării”.

Această mamă de erou e singura ce a trăit durerea împreună cu Mircea, şi încă o trăieşte. „Băiatul meu a avut cea mai grea cruce de dus. A pătimit mai mult decât ar fi rezistat oricine. Nimeni nu îşi poate imagina cum e ca propriul copil să îţi scrie că nu are cuvinte să exprime durerea constantă ce îi măcină corpul. Era lângă mine şi pătimea fără ca eu, mama lui, cea care avea ca scop să îl protejeze de rele, fără ca eu să pot face ceva. Mi-e greu să respir fără el. Îl am în gând în fiecare moment şi la fel ca el nu sunt în stare să vă explic cât de grele şi apăsătoare erau rănile lui Mircea”, afirmă un suflet de mamă de erou, doamna Rusu.

O triplă justificare a lui Vlădău înghiţită de justiţiarii români

Curtea Supremă a fost instanţa de judecată ce l-a achitat şi lăsat în libertate pe Viorel Vlădău. După Revoluţie, lui Vlădău i s-a făcut dosar în care era acuzat de vătămare corporală din culpă. Pe durata judecării dosarului au fost chemaţi toţi cei ce au fost răniţi de arma automată cu gloanţe explozive a lui Vlădau. În declaraţia iniţială, Vlădau justifica actele sale de vătămare ca fiind împotriva a ceea ce el credea că erau inamici. Pe parcursul dosarului declaraţia acestuia s-a schimbat şi a afirmat că i s-a descărcat arma în timp ce el era pe margine de drum şi încerca să o cureţe.

Motivaţia cu care Curtea Supremă l-a achitat de culpă pe Vlădau arăta că acesta a tras din greşeală, fiind speriat de manifestările din oraş.

Dosarul de vătămare gravă a integrităţii corporale a fost soluţionat de către Procuratura Militară Cluj, iniţial prin referat cu propunere de trimitere în judecată a maiorului doctor Vlădău, potrivit blogului Sareinochi.com. Dosarul a fost trimis la Direcţia Procuraturii Militare Bucureşti de unde s-a întors la Procuratura Militară Cluj cu indicaţia de a se dispune netrimiterea în judecată a medicului care i-a administrat atât de eficient „primul ajutor” inginerului Mircea-Emilian Rusu.

În acelaşi blog regăsim singura declaraţie a lui Mircea înainte ca acesta să moară. „Ajungând la intersecţia Pieţii Cipariu cu strada Dostoievski, mi s-a făcut semn de către unul dintre militarii aflaţi în intersecţie să virez la stânga. Am efectuat manevra indicată şi după câţiva metri am oprit lângă bordura din dreapta şi am observat că lângă maşina mea se afla un ofiţer cu arma îndreptată spre mine. În momentul în care am deschis portiera pentru a întreba pe ce traseu se poate circula, ofiţerul a tras un foc de armă rănindu-mă la ambele picioare”, mărturisea Mircea Rusu.

În memoria tuturor românilor ce au obţinut libertatea de care se bucură acest popor în prezent. În memoria celor a căror viaţă a fost luată în decembrie 1989. În memoria celor ce azi încă trăiesc cu suferinţa acelei revoluţii în suflet şi nu numai. Tuturor acestora le comunicăm că lupta lor nu a fost în van. Că ei sunt exemplul nostru de tărie şi mândria unui popor ce astăzi are curajul de a ţine fruntea sus. Nu va fi uitată acea revoluţie!

”Revoluţionarii nu fac revoluţii. Revoluţionarii sunt cei care ştiu când puterea zace pe stradă şi ei o pot lua.” – Hannah Arendt