Mircea Spătăceanu, născut Blaga – “Jurnalul unui fost deţinut politic”

73

Continuare Capitolul XI. “Demersuri pentru întoarcerea lui Goldstein”

Ana Pauker luă de pe masă o foaie de hârtie, cu antetul noului guvern provizoriu, pe care scrise câteve rânduri, apoi o ştampilă, şi i-o dădu lui Ezechil, spunându-i să meargă la Baroul din Bucureşti şi să arate această hârtie domnului avocat Abramovici. Acesta urma să redeschidă procesul lui Gicu, existând posibilitatea ca prin revizuire, domnului Gicu Blaga, fostul asociat şi director comercial al fabricii Goldstein să i se reducă pedeapsa. Domnul Vasile Luca semnă la rândul lui hârtia scrisă de Ana şi adresată Tribunalului poporului. Cu aceasta, Ezechil  mulţumi din suflet pentru gestul făcut, şi îi invită pe cei doi oficiali să-i facă o vizită la Braşov. La plecare, Ana îi spuse lui Ezechil:

-Luna viitoare, înainte de Anul Nou, poate ne vom revedea la sinagoga din Scheii Braşovului, pentru că vreau să mai văd locurile copilăriei, să merg la rude, şi să văd câţi din cei dragi mai trăiesc sau au fost deportaţi de nemţi.

Cu aceste cuvinte, musafirii înţeleseră că audienţa luase sfârşit şi se retraseră pe hol, unde îi aştepta căpitanul, căruia îi mulţumiră pentru ajutorul oferit şi îşi luară rămas bun, mulţumiţi de rezultatul vizitei la Paşcani. Ajunseră la Luncaşi cât putură de repede, nu înainte de a trece pe la gară, să se informeze când pleacă primul tren spre Bucureşti. Impiegatul le spuse că este un tren accelerat care va pleca seara, şi va ajunge dimineaţa în Gara de Nord a Bucureştilor. După ce ajunseră acasă, Ezechil anunţă pe toată lumea că de acuma el va pleca la Bucureşti şi de acolo la Braşov. Bucătăreasa împreună cu soţul şi copilul lor urmau să rămână să locuiască în casa lui Ezeckil, iar acesta le spuse că va trimite pe cineva după lucrurile lui  adunate în atâţia ani şi că s-ar putea să mai vină acolo din când în când, la o partidă de pescuit, sperând că va găsi un loc de şedere în casa în care stătuse aproape cinci ani.  Primind toate asigurările, din partea femeii, şi a soţului acesteia, Ezechil scoase din buzunar o sumă măricică pe care o oferi pentru copilul celor doi, să poată merge la şcoală şi să aibă un viitor mai bun decât al părinţilor lui. Seara, trăsura vecinului îi duse pentru ultima dată la Paşcani, de unde urmau să ia trenul spre Bucureşti.

Trenul ajunse în Gara de Nord, iar cei trei se opriră mai întâi la un restaurant de pe bulevardul Karol, deschis la ora aceea a dimineţii, să servească micul dejun. Era singurul restaurant al hotelului care nu fusese bombardat. Apoi se îndreptară spre Palatul de Justiţie, unde sperau să-l găsească  pe marele avocat Abramovici, pe care îl recomandase Ana Pauker. Intrară  pe imensele coridoare ale palatului, urmărind înscripţiile de pe uşile înalte şi masive ale sălilor de judecată, ajungînd într-un final în faţa uşii unde scria „Baroul de avocaţi”.           Ezechil bătu sfios la uşa,  de după care se auzeau vocile avocaţilor aflaţi la momentul acela înăuntru. Întrebă cu vocea nesigură:

-Îl caut pe domnul avocat Abramovici, dacă sunteţi amabili să-mi spuneţi dacă e aici sau unde ar putea fi găsit?

Cei din încapere îl măsurară cu privirea pe Ezechil şi pe cei doi care îl însoţeau, apoi unul dintre ei întrebă:

-Numai cu domnia sa vreţi să vorbiţi?  poate aveţi o problemă pe care o putem rezolva oricare dintre noi.

Ezechil răspunse, fără să se intimideze de întrebările curioase ale avocatului:

-Am fost îndrumat special la domnul avocat Abramovici, de aceea vă rog respectuos să spuneţi când şi unde-l pot găsi pe domnul avocat?

Văzând că Ezechil, rămâne ferm pe poziţie, spuse:

-Îl puteţi găsi după sfârşitul dezbaterilor, la sala S7, unde pledează în două procese importante. Puteţi să-l aşteptaţi aici, pentru că domnul avocat va veni aici după şedinţa de judecată, sau puteţi merge să-l aşteptaţi pe o bancă în faţa sălii S7. Domnul Abramovici este decanul nostru de vârstă, şi sunt sigur că-l veţi recunoaşte.

– Vă mulţumesc pentru amabilitate, să scuzaţi deranjul, spuse Ezechil, şi ieşi din sala avocaţilor.

Se îndreptară toţi trei spre sala indicată de avocat, să-l aştepte pe Abramovici să termine sedinţa de judecată.  Se aşezară pe bancă, pentru o lungă aşteptare, căci trecuseră deja două ore, iar şedinţa nu părea să se termine. La un moment dat, uşa sălii se dechise şi în cadrul ei apăru un domn, înalt şi masiv, îmbrâcat în robă,  înconjurat de nişte civili,  care probabil erau parte din procesul care tocmai se închiease. Abramovici era trecut de prima tinereţe, însă ţinuta sa şi chelia respectabilă, impuneau respect. Ezechil se ridică de pe bancă, şi merse în întâmpinarea avocatului, adresândui respectuos întrebarea:

-Sunteţi domnul avocat Abramovici?

-Da, eu sunt, răspunse acesta.

-Am un mesaj pentru dumneavoastră, şi îi întinse hârtia pe care o primise de la Ana Pauker şi care-i recomandase să preia cazul lui Gicu Blaga.

Avocatul citi cu atenţie documentul, după care scoase din buzunar o carte de vizită, pe care scria Baroul Bucureşti, „Casa de avocatură Abramovici şi asociaţii, strada Podul Mogoşoaiei nr.76 ” şi îi spuse lui Ezechil:

-Vă aştept  după-amiază la ora 16, şi se îndreptă spre sala Baroului de avocaţi.

Ezechil împreună cu ceilalţi porniră spre hotelul din apropiere, să comande  două camere, una pentru el şi Sencovici şi una pentru Lenuţa. După ce se cazară, Lenuţa veni în camera celor doi, să facă un plan de bătaie, ca să ştie fiecare ce să spună avocatului. Lenuţa nu ştia decât data când fusese judecat Gicu, de pe citaţia pe care o primise acesta să se prezinte la procesul ce s-a judecat la Braşov. Iar după câteva zile venise şi sentinţa, prin care era condamnat la zece ani temniţă grea, pentru că făcuse parte din mişcarea legionară şi dintr-o organizaţie tradiţională numită „Junii Braşovului”, organizaţie interzisă după rebeliunea legionară, înăbuşită de generalul Antonescu. Discutară împreună despre cum se desfăşurase procesul şi cum îl luaseră pe Gicu din sală, fară să aibă dreptul de a mai merge pe acasă. Toţi din lotul acela fuseseră arestaţi pe loc, şi băgaţi în dube, fară ca familiile lor să ştie unde au fost duşi. Motivul era acela că se credea că vor fugi din ţară, aşa cum se întâmplase cu alţii, care ajunseseră prin Elveţia sau Spania. Consilierii sovietici împreună cu comuniştii nu vroiau să-i scape din mână. Pentru ei, cei arestaţi erau consideraţi nişte duşmani ai poporului şi în această categorie fusese încadrat şi condamnat şi Gicu.

La ora 16, se prezentară la adresa înscrisă pe cartea de vizită, şi fură întâmpinaţi de domnul avocat Abramovici, care îi conduse într-un birou spaţios, plin de rafturi cu cărţi de drept, pentru că avocatul era şi profesor universitar la Facultatea de Drept din Bucureşti. Avea ca asociaţi câţiva absolvenţi  de la Facultatea de Drept, care adunau probe, participau la dezbateri, ajutându-şi maestrul să-şi susţină pledoariile. Ezechil expuse cazul din câte informaţii primise de la Lenuţa, arătând avocatului citaţia şi sentinţa prin care se pronunţase Tribunalul, şi care avea un număr de dosar al cărui conţinut nu putea fi consultat decât cu aprobare specială. Procesul fiind politic, dosarul fusese acvirat la Securitate, pentru a putea fi  urmărit în continuare, astfel că cei care erau parte în proces, cât şi membrii de familie al acestora sau apropiaţi ai lor, colegi de muncă, de şcoală să poată fi supravegheaţi.  Abramovici îl ascultă, şi îşi notă pe o foaie de hârtie toate informaţiile primite, apoi luă un clopoţel de pe masă, sună, şi în secunda următoare, din peretele lateral al biroului se deschise o uşa, şi în prag apăru un tânăr avocat căruia îi dădu hârtia de la Ana Pauker şi spuse:

-Te duci la notarul nostru, domnul Neufeld, şi faci copii în trei exemplare de pe această hârtie, toate să fie autentificate cu timbrele şi ştampilele necesare. Apoi, diseară, te urci în tren cu aceşti clienţi, şi mergi la Braşov, la arhiva Tribunalului, şi la securitate, faci copie la notarul de stat din Braşov, cu toate filele din dosar, atât cele de la Tribunal cât şi cele de la securitate. Pe urmă , obţii o copie legalizată a acestei hârtii, pentru a să primesc aprobarea de a avea acces la dosar. Te întorci cu primul tren înapoi, împreună cu documentele, aşa cum le-am cerut. Următorul pas este să declarăm recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Îi dădu avocatului asociat hârtia de la Ana Pauker, iar acesta plecă la notar, şi până la întoarcerea lui Ezechil întrebă care sunt cheltuielile de reprezentare, pentru acest proces, şi dacă sunt şanse de izbândă.

Abramovici le spuse că nu se aşteaptă la o achitare, dar că hârtia semnată de cei doi oficiali putea să cântărească mult, mai ales dacă nu erau alte probe care să conducă la crime sau alte infracţiuni grave. În condiţiile acelea se putea spera la o diminuare a pedepsei pronunţate.

-Totul depinde de probele aflate în dosar, spuse Abramovici, iar onorariul îl vom stabili la sfârşitul procesului.  Pentru moment, trebuie să avansaţi suma de cinci mii lei, pentru taxele notariale şi transportul la Braşov al colegului.

Lenuţa scoase din poşetă suma amintită şi primi de la domnul Abramovici o chitanţă a casei de avocatură şi un contract de reprezentare, pe care îl semnă împreuna cu Ezechil. Apoi se retraseră, spunând că pot fi găsiţi la hotelul unde dormiseră cu o seară înainte. Ajunşi la hotel, Lenuţa achită nota de plată pentru cele două camere închiriate, deoarece se făcuse tărziu, iar trenul care mergea la Braşov, pleca la ora 21. Merseră la restaurantul hotelului să cineze, aşteptând ca avocatul asociat să sosească cu hârtia legalizată de notarul casei de avocatură. Nu trecu mult şi acesta sosi la masa lor, după ce îi căutase la hotel însoţit de unul dintre ospătari şi aflase că sunt la masă. Lenuţa îl pofti  să cineze împreună cu ei, pentru ca apoi să plece împreună la Braşov. Avocatul scoase din servietă originalul hârtiei de la Ana Pauker, şi îl înmână lui Ezechil, spunându-i că ar fi mai bine să fie păstrat de el, şi numai dacă ar fi fost ceva suspiciuni să arate documentul original pentru conformitate. Ajunşi la gară, Lenuţa cumpăra bilete la clasa I-a, pentru trenul de Braşov, iar până se porni trenul îşi ocupară locurile în vagon.  Călătoriră împreună în acelaşi compartiment iar odată ajunţi în Braşov luară o trăsură şi merseră cu toţii acasă la Lenuţa. De acolo avocatul merse acasă la Ezechil, să se odihnească până adoua zi, când se deschideau toate instituţiile unde avea de rezolvat lucrurile pentru care venise. Casa lui Ezechil era o vilă impunătoare, cu livadă în spatele casei, şi cu un frumos teren de tenis, unde pe vremuri erau invitaţi tot felul de oameni grei sau clienţi ai fabricii, cărora Goldstein le exporta produsele fabricii. Moştenise casa şi fabrica de la tatăl său care murise în 1927, înaintea crahului financiar din `29. Toate au fost bune, până în 1939, când fusese nevoit să plece şi să se ascundă  în Moldova, ajutat fiind de asociatul şi directorul comercial al fabricii, Gicu Blaga. Acesta îi găsise un loc într-un sat, şi îi făcuse rost, cu ajutorul camarazilor lui, de acte false. Iată că după ataţia ani revenea în casa lui. În tot acest timp, de casă avusese grijă domnul Sencovici, care fugise şi el din calea nemţilor, peste munţi, dincolo de Oituz, şi revenise în 1944 la Braşov. Gicu, care îl cunoştea ca fiind un contabil bun şi care lucrase cu Goldstein multă vreme, îl rugă să se mute în casa lui Ezechil, şi în felul asta să aibă grijă şi de contabilitatea fabricii şi de casa lui Ezechil. Aşa că patronul fabricii nu putea decât să fie foarte mulţumit de felul în care Gicu gestionase problemele, în toată perioada absenţei lui. Îi era dator lui Gicu, şi acuma aflase că şi pe domnul Sencovici, contabilul care ştia toate secretele fabricii îl salvase de la urgia pornită de către nemţi împotriva evreilor. Gicu îi dusese periodic lui Sencovici, acolo unde se afla, registrele contabile cu încasările şi plăţile făcute şi calculase toate impozitele şi taxele datorate statului pe toată perioada războiului.(Va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ