Operaţiunea “Legenda”

Moartea învăluită în mister a unui clujean, „sinucis” în 1959  în sediul Securităţii din Cluj

Vorbitor de limba germană, posibil agent perfect

Gelu Dodu este un bărbat în putere, în ciuda celor 69 de ani ai săi. Nimeni nu-i poate da această vârstă clujeanului – poate cu vreo zece ani mai puţin – deoarece omul s-a „conservat” remarcabil.  Însă, din păcate, după cum se va vedea mai târziu, în suferinţă. Şi gândul mă duce, involuntar, la modul remarcabil în care şi-au menţinut tinereţea foştii deţinuţi politici din perioada comunistă, iar privaţiunile indurate i-au supus la o dietă severă. Care – culmea ironiei! –, fără voia lor, a devenit benefică pentru organism. Totuşi, deşi Gelu Dodu n-a fost închis nicio secundă în beciurile securităţii şi n-a fost anchetat în acei ani grei şi tulburi, el şi-a menţinut prospeţimea fizică, îndurând însă un alt fel de privaţiuni şi trăind coşmaruri – care nu-l părăsesc nici astăzi – la mai bine de 50 de ani de la declanşarea lor. Drama familiei sale s-a declanşat când Gelu avea 13 ani şi a continuat, dezvoltându-se monstruos în forme mai mult sau mai puţin perverse, până astăzi, însă cu aceeaşi finalitate: distrugerea vieţii membrilor săi, şi global – şi luate fiecare în parte.

Totul a început în dimineaţa zilei de 18 august, 1959, după ce mama şi fiii şi-au luat rămas bun de la capul familiei, ce urma să călătorească într-una din obişnuitele sale delegaţii la Bucureşti, pentru procurarea “biletelor Bianco”, de călătorie, bărbatul fiind de profesie taxator la I.R.T.A. Cluj. “Parcă presimţise că se va întâmpla ceva cu el, fiindcă avusesem o vacanţă de vis, în care i-am vizitat pe toţi fraţii şi surorile sale, răspândiţi prin ţară – opt la număr – ca şi cum ar fi vrut să-şi ia rămas bun de la ei”, îşi începe Gelu Dodu, cu glas tremurat, povestirea. Continuă, apoi, stăpânit de o stare de nervozitate : “Muncea, pe rute naţionale de transport în comun, alături de un anume Schuller Gheorghe, şofer, care avea un frate şi un cumnat în R.F.G., fiind totodată suspectat de către Securitate – prin <sora> Securităţii, STASI – că a făcut parte, în timpul războiului, dintr-o organizaţie fascistă, care culegea informaţii pentru Gestapo. Iar tata era considerat de această instituţie drept cel mai potrivit pentru a-l spiona. În tinereţe fusese ucenic de pantofar la nişte meşteri saşi din Bistriţa, după absolvirea a opt clase primare şi vorbea fluent limba germană.” Aşa că Securitatea a început “paşii” necesari pentru racolarea lui Ioan Dodu, pe lângă primii, făcuţi anterior – şi anume plasarea lui pe acelaşi autobuz cu Schuller. A emis, cu patru luni înainte de moartea sa, la 3 aprilie, 1959 un act strict secret, pe care fiul lui, Gelu Dodu l-a descoperit, la mulţi ani de la moartea sa, în 2004, în arhivele fostei Securităţi, în dosarul purtând numărul 74987. Acolo se menţionează, printre altele: “Rugăm dispuneţi verificarea numitului Dodu Ioan, în scopul recrutării sale”, introducând în <dispozitiv> şi patru colegi de serviciu şi alte cunoştinţe, o adevărată armată de oameni, cu misiunea precisă de a-i descoperi punctele slabe. Iar concluzia, a sosit după câteva săptămâni: “Nu este semnalat de către agentură cu manifestări duşmănoase, om prudent şi care-şi analizează ceea ce vorbeşte, bun familist, fără vicii.” Totodată, se menţionează, în acelaşi document, următoarele: “Nu a avut nici manifestări ostile, cu excepţia unor discuţii din care se întrezărea neîncrederea faţă de regim şi partid”. De asemenea – arată raportul securiştilor, conform notelor informative ale turnătorilor – în opiniile sale a dovedit şi faptul că e supărat pe situaţia celor arestaţi din motive politice şi pe faptul că există şcoli de partid, “însă, din punct de vedere profesional e priceput şi săritor cu colegii de muncă”. “Astfel că, bazat pe aceste calităţi, tata era candidatul perfect pentru scopul propus”, zâmbeşte, amar, interlocutorul meu. În continuarea unor puncte slabe ale sale, se menţiona faptul că în anul 1936 a participat ca delegat al tineretului bistriţean, la Bucureşti, la Congresul Partidului Naţional Creştin, un partid de extremă dreaptă, al cărui preşedinte suprem fusese A.C. Cuza iar preşedinte, poetul Octavian Goga. Ei bine, în această situaţie, Securitatea din Cluj s-a străduit să creeze o “legendă” pentru racolarea sa – şi în acest sens cuvântul respectiv apare, obsedant, în dosar. “Am întâlnit foarte des cuvântul <legendă> în dosarele STASI, pe care le-am studiat, utilizat de ei pe scară largă şi se pare, împrumutat de către Securitate, fiind vorba de cazul Schuller şi al tatălui meu”, arată mai departe Gelu Dodu.

Racolare ratată, iar preţul…viaţa

“Legenda” creată pentru racolarea lui Dodu, ce urma să fie aplicată fără să ducă la suspiciuni din partea colegilor de muncă, a fost următoarea: locotenentul major Ioan Ardelean a fost însărcinat, de către colonelul Iuliu Stoy, cu misiunea de a fi îndeplinită chiar în cadrul Direcţiei Regionale M.A.I, unde la 18 august acesta să fie adus, înainte de a ajunge la tren. Exista şi următoarea menţiune, în cazul nereuşitei racolării: “Nu se va trece la recrutarea lui, ci va fi îndepărtat cu gândul de la adevăratul scop pentru care a fost adus şi se va lua un angajament că nu va divulga cele discutate cu organele de securitate.” Pe baza documentelor de la C.N.S.A.S. exact aşa s-a şi procedat: Ioan Dodu a fost adus la sediul Securităţii unde, conform notelor interne s-a petrecut următorul lucru: ”S-a aruncat înainte de ora 19.00, pe geamul deschis de la etajul II, profitând de neatenţia anchetatorului”, murind după o oră, după ce-şi pusese pe cap cascheta uniformei de la I.R.T.A. Dar – dovadă evident a minciunii – scrie, negru pe alb, la finalul raportului lui Ioan Ardelean: “Dodu Ioan a fost ţinut în anchetă din 18 VIII, ora 20.00, până în 19 VIII 1959, ora 18.50”  Totul, consemnat într-un alt document strict secret, datat 15 VIII 1960, la un an de la deces.  Declară, intrigat, mai departe fiul victimei: “Văzând că nu mai vine tata acasă, după câteva zile mama a făcut patru memorii la cei mai importanţi oameni ai vremii: la Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Ion Gheorghe Maurer, la Chivu Stoica şi la şeful Securităţii, Alexandru Drăghici. În urma acestor memorii a urmat o presiune de la Bucureşti, asupra securiştilor de la Cluj, unde se cereau explicaţii asupra a ce s-a întâmplat. Iar Ioan Breban, şeful Securităţii Cluj le-a transmis superiorilor săi următoarea istorie: că Dodu a încercat să se sinucidă, a ajuns la spital, apoi a fost încarcerat la Penitenciarul Gherla, unde a şi decedat.” În continuare, documentele false, menite să abată atenţia de la adevăratele împrejurări ale evenimentului, abundă: a fost emis, la 7 septembrie 1960,  “Certificatul de Moarte” din care rezultă că Dodu ar fi murit în penitenciar la data de 20 august 1959, fără să existe şi certificatul medico-legal, obligatoriu într-o astfel de situaţie. Gelu Dodu a mers şi mai departe: după ce a solicitat actele doveditoare ale morţii tatălui de la Direcţia Generală a Penitenciarelor, acesta a primit răspuns că în arhivele lor nu există date din care să reiasă că Ioan Dodu ar fi murit în penitenciar. Încăpăţânat, s-a adresat Serviciului Român de Informaţii. Răspunsul S.R.I. a conţinut ambele variante anterioare, şi anume: că tatăl său ar fi murit la o oră după accident, precum şi faptul că a fost internat în spital, de unde a ajuns la Penitenciarul Gherla. Iar după un an de la moarte, când a venit la familie şi sacul cu obiectele tatălui, în acesta se aflau uniforma, impecabilă, chipiul, banii care se aflau la el în când a decedat – dar şi ceasul cu arc, cu lanţul de aur, nedesprins. „Incredibil, ceasul mergea, semn că vreun securist îl folosise încontinuu de la moarte şi până în momentul returnării”. Moment în care – pentru prima oară de când am început discuţia noastră – intervine şi Mihaela, soţia lui Gelu, cea care de câteva decenii se află alături de el, asemeni unui înger păzitor: “Constat, cu această ocazie, că securiştii ăia  au fost numai criminali, nu şi hoţi ”

Însă, înainte de înştiinţarea oficială asupra morţii „capului” familiei, care a avut loc la un an de la eveniment, asupra celor rămaşi acasă s-a dezlănţuit iadul, încă de a doua zi, 19 august 1959: a urmat o percheziţie „la sânge” a Securităţii, prilej cu care casa a fost întoarsă pe dos. S-au confiscat cărţi – considerate subversive, precum “Din corespondenţa pierdută a familiei Brătianu”, “Spre un nou umanism”, “Doine de război”, “Versuri de pe front”, “Un tablou al fostei regine Maria”, “Mitropolitul Andrei Şaguna” – dar şi o poezie de 10 Mai sau fotografii ale Regelui Mihai. Mărturiseşte mai departe Gelu Dodu: “Ne-au sechestrat o parte din casă, cea a tatălui, o jumătate din grădină, doi purcei de 5 luni – cu obligaţia să nu-i tăiem –, un aparat de radio <Popular>, un dulap, trusa de scule, o pereche de cizme din piele de bizon, nr. 41 şi altele – toate fiindu-i date în custodie, sub proces verbal, mamei. Culmea, obligaţi fiind să păstrăm lucrurile tatei – şi până şi porcii – timp de 50 de ani!”

Avatarul tribunalelor   

După simulacrul de revoluţie din 1989, speranţele familiei Dodu renasc. În 1990 Gelu Dodu, anticomunist convins, se angajează pe post de administrator – acolo unde subsemnatul muncea pe post de redactor – la primul cotidian de opoziţie din Cluj-Napoca, ”Tribuna Ardealului”. Avea în spate o viaţă complet distrusă, fără posibilitatea de a fi urmat până atunci o facultate –  fiind considerat, el şi fratele său, “duşmani ai poporului” – iar mama, la rândul ei, persecutată şi lipsită ani de zile de loc de muncă deşi avea rate pe locuinţă. Culmea, de parcă nenorocirile lor nu fuseseră de ajuns, statul le-a demolat, în 1986, casa părintească din cartierul Gheorgheni, de pe strada Liviu Rebreanu nr. 41 (fostă Borhanci), pentru a face loc unui bloc de locuinţe. „Necazul e că guvernul Boc mi-a suflat cei 1.300.000 de lei noi, pe care trebuia să-i capăt ca despăgubire pentru demolarea din 1986 şi i-a <afluit> spre Mafia imobiliară de la Bucureşti, iar guvernul Ponta mi-a promis că îmi va oferi despăgubiri, însă cu 800.000 de lei mai puţin decât fusese stabilit iniţial”, mai declară, bosumflat, Gelu Dodu.

Revine apoi la avatarurile sale prin tribunale, legate de aflarea adevărului privind moartea tatălui şi ratarea câştigării drepturilor ce decurg din acest lucru: “Ne-am prezentat cazul la Tribunalul Cluj şi într-o primă instanţă, sentinţa sa din 3 martie 2006 a obligat statul român să ne plătească 50.000 de euro drept despăgubiri morale. Însă, procuratura a făcut recurs la Curtea de Apel Cluj şi aceasta a respins cazul. Apoi, ne-am adresat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care ne-a respins şi ea. În continuare, ne-am adresat instituţiilor europene, la CEDO – dar (intenţionat sau din ignoranţă) avocatul nostru a trimis cu întârziere motivarea deciziei ICCJ. Aceasta, din păcate a ajuns la două zile după termenul admis de normele europene, drept pentru care am pierdut, la CEDO, pe procedură…” Ultima speranţă a sa, Avocatul Poporului, i-a dat însă lovitura de graţie, iar răspunsul acestuia l-a demoralizat profund, arătând că nu poate interveni în dosarele cazurilor de urmărire penală sau ale instanţelor de judecată… “N-a existat şi nu există niciun interes al justiţiei române de rezolvare a acestor cazuri, decât la nivel declarativ, mie trântindu-mi-se de câteva ori în nas – pe parcursul proceselor – vorbele: <A fost demult> ”, concluzionează Gelu Dodu, resemnat. Intervine, la final şi soţia lui: “Toată viaţa trăită până acum şi-a pus-o în slujba aflării adevărului despre moartea tatălui…. Şi acum, că l-a aflat, nu primeşte validarea necesară de la autorităţi. Ce mai, şi-a risipit viaţa. Însă drama lui, care-l macină zi de zi şi noapte de noapte, este aceea că tatăl lui nu are un mormânt, unde să punem şi noi o floare sau să aprindem o lumânare…”

Sorin Grecu