Eugen Prjeslavschi, pensionarul civil de armată în vârstă de aproape 86 de ani, a trăit pe propria piele invazia sovietică în Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa, pe când avea 10 ani. Acum, la această aniversare tristă pentru români, i-am solicitat octogenarului – după ce cu ceva timp în urmă i-am prezentat viaţa desprinsă, parcă, dintr-un film de aventuri – să revină cu relatări detaliate despre evenimentul care a îndoliat România în urmă cu peste șapte decenii. Şi care nu poate fi interpretat decât ca o consecinţă funestă a prevederilor Pactului Ribbentrop–Molotov, încheiat de fapt între Hitler şi Stalin, pentru o nouă împărţire a Europei.
“După ocupaţie, ruşii i-au lăsat pe ostaşii români doar în izmene”!
Domnul Eugen este un pensionar de armată care, în ciuda vârstei înaintate, munceşte pe post de contabil al Asociaţiei Cadrelor Militare de Rezervă şi în Retragere din Cluj. Noua noastră discuţie are loc în incinta Comandamentului Armatei din Cluj-Napoca. Bărbatul, născut la 20 octombrie 1930 în comuna Rosoşani, judeţul Hotin din Basarabia e polonez din partea tatălui, austriac din partea bunicii, iar din partea părinţilor mamei, basarabean şi ucrainean. El este personajul care, angajat civil în armată fiind a fost nevoit, multe decenii la rând să-şi ascundă o parte din biografia lui și să nu pomenească de rudele sale răspândite în şapte ţări, ca să nu ajungă în Siberia – precum bunicul său din partea mamei. Meticulos cum îl ştiu, şi-a pregătit – pe lângă notiţe cu evenimetele trăite de el, pe vremea când încă nu împlinise 10 ani – şi câteva citate din scrierile unor celebrităţi ale vremii referitoare la funestul eveniment, Pactul Molotov –Ribbentrop, care a schimbat radical soarta naţiilor din Europa şi, implicit, a milioane de români. Citează dintr-un raport din 1940 al omului politic român Grigore Gafencu, fost ministru al afacerilor străine, aflat în arhiva M.A.E.: ”Germania – scria el – nu ar fi apărat în niciun caz, oricare ar fi fost politica noastră, Basarabia împotriva ruşilor, fiindcă erau hotărâţi să plătească cu preţul intereselor lor proprii, şi cu atât mai mult cu preţul unor interese străine, liniştea pe frontul oriental şi victoria pe frontul occidental. Soarta Basarabiei a fost pecetluită în mod definitiv prin programul de război al d-lui Hitler”. În aceste condiţii dificile din punct de vedere geo-politic, povesteşte că în Rosoşani, satul său natal, existau la vremea aceea doar două radiouri. Iar despre conţinutul comunicatului radio difuzat în seara de 27 iunie 1940, când s-a anunţat ocuparea Basarbiei – ca o consecinţă a pactului semnat la 23 august 1939 de către Hitler şi Stalin – mărturiseşte că familia lui fusese înştiinţată cu promptitudine : “Noi nu aveam aparat de radio, doar gramofon. Prietenul lui tata, Crahoveţachi Victor, notarul comunei, a venit la noi imediat după citirea comunicatului şi ne-a anunţat că se pune în aplicare ocuparea Basarabiei. Noi, a doua zi când ne-am trezit, dimineața, ne-am pomenit deja cu un întreg regiment de tancuri în sat care mergeau accelerat spre Prut, ca să bareze calea regimentelor noastre în retragere. După câteva zile am aflat că o parte din armata română a fost făcută prizonieră, iar ruşii nu le-au făcut niciun rău ostaților noștri, doar le-au luat tot ce aveau asupra lor, lăsându-i să se întoarcă în ţară în izmene! ”
“Bunicul a fost printre primele victime: a murit deportat în Siberia”!
Îşi continuă dl. Eugen relatarea: „Armata română era masată în localitatea Ianauţi şi după comunicat a pornit spre Prut. Tatăl meu, Iacob – brigadier silvic la Ianauţi – avea de gând să ne refugiem grabnic în România, dar n-am apucat, fiindcă ne-am pomenit prea repede cu ruşii pe capul nostru. Bunicul din partea mamei, Nedopaca Dumitru, după o lună de zile a şi fost arestat de ruşi şi trimis în Siberia, unde a murit după un an de zile, într-un lagăr de muncă, la construcţia căii ferate transsiberiene. El este cel care scăpase, miraculos, în 1918, prin fugă, din Ucraina, unde lucra la liniile ferate din Kiev după ce fusese condamnat la moarte pentru că un tren cu „tovarăşi” sărise în aer, în urma unui atentat, soldat cu o mulţime de victime. Atunci, bunicul a fost scăpat de moarte de către o dactilografă rusoaică, prietenă cu el, care nu l-a trecut pe lista condamnaţilor.
Aşa că bunicul s-a ascuns în paiele barăcii unde fusese închis împreună cu ceilalţi condamnaţi – care erau scoşi pe rând şi împuşcaţi – iar când un bolşevic a întrebat dacă mai e cineva de împuşcat el a tăcut mâlc. Iar „tovarăşii”, văzând că pe listă nu mai figurează niciun alt nume, s-au dus în treburile lor”. Explică apoi că în continuare, sub ruşi a urmat un an greu pentru familia sa, iar mulți dintre prietenii tatălui său au fost arestaţi şi trimişi în Gulag. Explică mai departe că nimeni nu putea fugi din ţara ocupată de sovietici fiindcă graniţele erau păzite deja de mii de militari, cu toţii foarte vigilenţi şi dedicaţi scopului lor suprem: instaurarea comunismului în zona ocupată. Tot în acea perioadă între iunie 1940 şi iunie 1941, ruşii şi-au adus cu ei oamenii lor, dar au găsit şi printre basarabeni “cozi de topor” care au început să ducă politică bolşevică şi să semene teroare în rândul populaţiei. “Zece ani aveam atunci şi în ciuda faptului că ar fi trebuit să fiu lipsit de grija zilei de mâine am observant cum atmosfera se înrăutăţeşte de la o zi la alta. Am văzut asta pe feţele părinţilor mei şi ale consătenilor care deveniseră extrem de îngrijoraţi. Iar când l-au arestat şi deportat pe bunicul, am aflat abia după o lună de zile, prin viu grai, fiindcă scrisorile erau dechise şi citite de către agenţii sovietici, care făceau acest lucru cu mare dibăcie. Doar asta le era “meseria”, spionajul. Eram şi noi pe o listă secundară de deportări, urmând să luăm cât de curând calea Siberiei, dar am avut norocul că a început Războiul Mondial, în iunie 1941, când mareşalul Antonescu a rostit celebrul îndemn: “Români, vă ordon treceţi Prutul”! Atunci am fost, practic, salvaţi de armata română. Însă, până atunci perioada de după ocupaţia sovietică a fost greu de suportat – plus şi stresul că urma să pornim pe urmele bunicului! Foame n-am îndurat atunci – mama, eu şi cei trei fraţi şi surori, deoarece tata era brigadier silvic şi se descurca destul de bine pe partea materială. Deci vestea cedării Basarabiei şi a Bucovinei a însemnat o lovitură cumplită pentru noi, dar a durat puţin, numai un an, pentru că după aceea am fost eliberaţi. Apoi, timp de trei ani de zile, când armata noastră era în ofensivă în Uniunea Sovietică iar în Basarabia domnea administraţia românească, pot să spun că viaţa ni se normalizase”. Însă, după ce a început contraofensiva sovietică, în zgomtul salvelor de artilerie al frontului care se apropia, familia Prjeslavschi s-a îmbarcat în mare grabă, într-o căruţă, luându-şi doar câteva lucruşoare. Şi-a abandonat, practic, munca de o viaţă şi, ca să se salveze a pornit spre Botoşani. “Acolo, am prins ultimul tren, în gara Leorda, lăsându-ne caii şi căruţa la doi dezertori, după care am reuşit să ajungem la Turnu Măgurele şi să ne stabilim în Dobrogea. Totul, după şapte luni de şedere la Turnu Severin, în comuna Beciu, lângă Drăgăneşti-Olt. Şi de aici viaţa noastră s-a schimbat radical, după ce am fost adoptaţi de Maica România. Cu o singură mare emoţie, prin anii ’50 când a avut loc, din partea politrucilor, “demascarea” lui tata care au aflat cum că tata a fugit de ruşi. Dar şi atunci ne-a salvat numele nostru polonez şi, printr-o simplă declaraţie a tatei în care mărturisea că venim din Polonia am scăpat din nou de o deportare sigură în cumplita Siberie”, îşi încheie Eugen Prjeslavschi realatarea.
Constantin Lupu, în cotidianul “România liberă” din 24 iunie, 2005:
“28 iunie 1940. „Timpul”, „Universul” şi celelalte mari cotidiane ale vremii care apăreau la Bucureşti, ca şi in restul ţării, aveau prima lor pagină un chenar de doliu. Urma să se producă primul mare rapt teritorial al acelui an de cumpană – ocuparea prin forţă a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, de către Uniunea Sovietică, în urma unui ultimatum deosebit de insolent. Imperiul sovietic cerea guvernului român sa-i fie cedate Basarabia şi nordul Bucovinei (în fapt, acestor teritorii li se va adăuga şi Ţinutul Herţa). Alternativa nu era explicit formulată în ultimatum, dar era suficient de transparentă: URSS declara război României! Atitudinea laşă, lipsită de reacţie a marilor puteri occidentale Marea Britanie şi Franţa, care promiseseră garanţii dupa încheierea primei conflagraţii mondiale, a determinat, în ultima instanţă, încheierea, la 23 august 1939, a Tratatului de neagresiune germano-sovietic, cu al său incendiar protocol secret. Acesta din urmă, la rândul său, a generat, direct sau indirect, ocupaţia germană în Olanda şi Belgia, o nouă hăcuire a Poloniei de către Berlin şi Moscova, ocupaţia sovietică în Ţările Baltice, declanşarea războiului sovieto-finlandez, atacul sovietic asupra României de la 28 iunie 1940”.
Gheorghe Buzatu, istoric:
“În acea clipă de gravă criză politică internaţională, pactul Hitler – Stalin (ori Ribbentrop – Molotov, căci aceştia l-au subscris în calitate de miniştri de Externe ai celor doi Fuhreri) a făcut din Fuhrerul de la Berlin arbitrul indiscutabil al păcii europene (şi chiar extraeuropene) mai ales că el nu avea în „repertoriul” său politic decât o soluţie: războiul! Elocvent în acest sens este dialogul liderilor diplomatici ai Germaniei şi Italiei din 11 august 1939, când contele Galeazoo Ciano l-a chestionat pe Joachim von Ribbentrop vizavi de pretenţiile Berlinului la adresa Poloniei: „Ei bine, ce doriţi Dv. în definitiv – Coridorul (polonez) sau Danzigul”? Replica şefului diplomaţiei naziste a fost în consens cu politica preconizată de Fuhrerul său: „…Noi vrem războiul”! ”
