Un studiu recent în statele Uniunii Europene arată că românii au probleme financiare serioase. Patru români din zece au declarat că li s-a întâmplat să rămână fără bani pentru mâncare sau plata utilităţilor. Salariul minim în România este cel mai mic din Uniune, cu excepţia Bulgariei, şi este în continuă scădere. În aceste condiţii, mai sunt oficiali care declară că sumele pe care le vom scoate din buzunar pentru coplată sunt nişte „mizilicuri”.
S-a adus vorba frecvent în ultima vreme de faptul că trebuie să dăm dovadă de solidaritate pentru a ieşi mai uşor din criză. Solidaritate de jos în sus, se pare. Anul trecut, când se discuta introducerea unei taxe considerabile pe salariile mai mari decât ale primului ministru, mulţi s-au dat loviţi şi au strigat „comunistul”. Acum, când statul reduce pe cât posibil cheltuielile sociale, presa românească aplaudă de zor. Pentru că asistaţii sunt nişte lipitori care sug sângele poporului. Pentru că nu toţi copiii sunt săraci. Pentru că oricum profesorii fac bani din meditaţii şi medicii sunt plătiţi pentru pacienţi pe care nu îi consultă. Investiţii în îmbunătăţirea sistemului de asistenţă socială, educaţie, sănătate, oricum nu se pot face, pentru că nu sunt bani. Atunci hai să luăm şi pielea de pe furnizorii şi beneficiarii acestora, pentru că oricum toţi sunt nişte profitori şi trăiesc doar din banii contribuabilului.
Cu toate acestea, de multe ori uităm că aceşti beneficiari sunt plătitorii de taxe şi contribuţii şi familiile lor, bunicii sau copiii lor. Şomerii de astăzi, pe care se plâng atâţia că-i „ţin în cârcă”, puteau să fie chiar ei. Securitatea şi solidaritatea socială nu ar trebui să fie primul sacrificiu pe care îl face statul pentru a-şi echilibra bugetul de stat, cu toate că Fondul Monetar Internaţional nu este de această părere. În momentul în care introduci o taxă suplimentară într-un sistem deja deficitar la capitolul accesibilităţii pui piedici categoriilor sociale vulnerabile, cărora le este tot mai greu să ducă un trai decent. Serviciile de sănătate din România sunt inaccesibile şi ca urmare a unei proaste gestionări (populaţie rurală care locuieşte departe de cabinetul medical, spitale în criză de resurse etc.), dar mai ales din cauza sărăciei. Bineînţeles, 5 lei pentru o vizită la medicul de familie nu pare mult, 600 de lei pe an – bani de bomboane pentru populaţia urbană cu salariu bun. Însă dacă ne gândim la pensionarii care s-au împrumutat de la Casa de Ajutor Reciproc ca să plătească încălzirea sau la cei 4 din 10 români care uneori nu au bani de mâncare, lucrurile nu mai stau la fel. Bineînţeles, vor exista mii de români scutiţi de la coplată. Dar vor exista şi mai mulţi care se vor gândi de două ori înainte de a-şi face analize. Analize care ar putea să le prelungească viaţa.
Ne uităm cu jind la ţări ca Danemarca, la nivelul de trai al locuitorilor lor, fără a fi conştienţi de valoarea taxelor pe care aceştia le plătesc pentru a ţine în stare bună de funcţionare un sistem al cheltuielilor sociale în care nici un cetăţean nu este considerat de mâna a doua. Ne-ar plăcea pensii mari, educaţie de calitate, servicii medicale ireproşabile. Dar de fiecare dată când guvernul taie câte o felie din bugetele acestora, mulţi se bucură că astfel scăpăm de „profitori”. Solidaritatea românească e vie atâta timp cât e gratis.
“Acestea între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.”
(Grigore Alexandrescu, Câinele şi căţelul)
S-a adus vorba frecvent în ultima vreme de faptul că trebuie să dăm dovadă de solidaritate pentru a ieşi mai uşor din criză. Solidaritate de jos în sus, se pare. Anul trecut, când se discuta introducerea unei taxe considerabile pe salariile mai mari decât ale primului ministru, mulţi s-au dat loviţi şi au strigat „comunistul”. Acum, când statul reduce pe cât posibil cheltuielile sociale, presa românească aplaudă de zor. Pentru că asistaţii sunt nişte lipitori care sug sângele poporului. Pentru că nu toţi copiii sunt săraci. Pentru că oricum profesorii fac bani din meditaţii şi medicii sunt plătiţi pentru pacienţi pe care nu îi consultă. Investiţii în îmbunătăţirea sistemului de asistenţă socială, educaţie, sănătate, oricum nu se pot face, pentru că nu sunt bani. Atunci hai să luăm şi pielea de pe furnizorii şi beneficiarii acestora, pentru că oricum toţi sunt nişte profitori şi trăiesc doar din banii contribuabilului.
Cu toate acestea, de multe ori uităm că aceşti beneficiari sunt plătitorii de taxe şi contribuţii şi familiile lor, bunicii sau copiii lor. Şomerii de astăzi, pe care se plâng atâţia că-i „ţin în cârcă”, puteau să fie chiar ei. Securitatea şi solidaritatea socială nu ar trebui să fie primul sacrificiu pe care îl face statul pentru a-şi echilibra bugetul de stat, cu toate că Fondul Monetar Internaţional nu este de această părere. În momentul în care introduci o taxă suplimentară într-un sistem deja deficitar la capitolul accesibilităţii pui piedici categoriilor sociale vulnerabile, cărora le este tot mai greu să ducă un trai decent. Serviciile de sănătate din România sunt inaccesibile şi ca urmare a unei proaste gestionări (populaţie rurală care locuieşte departe de cabinetul medical, spitale în criză de resurse etc.), dar mai ales din cauza sărăciei. Bineînţeles, 5 lei pentru o vizită la medicul de familie nu pare mult, 600 de lei pe an – bani de bomboane pentru populaţia urbană cu salariu bun. Însă dacă ne gândim la pensionarii care s-au împrumutat de la Casa de Ajutor Reciproc ca să plătească încălzirea sau la cei 4 din 10 români care uneori nu au bani de mâncare, lucrurile nu mai stau la fel. Bineînţeles, vor exista mii de români scutiţi de la coplată. Dar vor exista şi mai mulţi care se vor gândi de două ori înainte de a-şi face analize. Analize care ar putea să le prelungească viaţa.
Ne uităm cu jind la ţări ca Danemarca, la nivelul de trai al locuitorilor lor, fără a fi conştienţi de valoarea taxelor pe care aceştia le plătesc pentru a ţine în stare bună de funcţionare un sistem al cheltuielilor sociale în care nici un cetăţean nu este considerat de mâna a doua. Ne-ar plăcea pensii mari, educaţie de calitate, servicii medicale ireproşabile. Dar de fiecare dată când guvernul taie câte o felie din bugetele acestora, mulţi se bucură că astfel scăpăm de „profitori”. Solidaritatea românească e vie atâta timp cât e gratis.
“Acestea între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.”
(Grigore Alexandrescu, Câinele şi căţelul)
Diana Gabor
