Pe moment, unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei din 24 ianuarie 1859 nu a însemnat mare lucru pentru românii din Transilvania, oricât am întinde şi lega între ele altminteri frumoasele declaraţii patriotice ale lui George Bariţiu, Simion Bărnuţiu ori Alexandru Papiu Ilarian. Unirea Principatelor a început să se simtă între românii dintre Carpaţi însă peste puţini ani. Negocierile purtate încă de la începutul anului 1859 între Alexandru Ioan Cuza şi exilul maghiar provocaseră îngrijorarea Vienei, confruntată cu perspectiva reală a unei Confederaţii Dunărene ridicate pe ruinele Imperiului Habsburgic (învinşii de la 1848-1849 tot căutau să-şi dea cumva mâna).
În vara anului 1863, după secole (poate chiar de la mijlocul veacului al XIV-lea), românii au reapărut în parlamentul Transilvaniei. Iar românii ardeleni au intrat în Dietă nu oricum, ci drept majoritate relativă. Au dispărut la fel de repede când Franz-Joseph a dizolvat Dieta (care se ţinea atunci la Sibiu) cu nici jumătate de an înaintea detronării lui Alexandru Ioan Cuza (11/23 februarie 1866). O Dietă reconfigurată, cu românii la coadă, şi ţinută la Cluj, a deschis uşor calea spre intrarea Principatului Transilvaniei în Regatul Ungariei şi unirea acestuia din urmă cu Viena în noul Imperiu al Austro-Ungariei. În mod ciudat, deşi ar fi putut avea chiar majoritatea relativă în noul parlament de la Buda (Securitatea austriacă dixit), românii din Regatul Ungariei au ales pasivismul (adică neprezentarea în nume propriu la alegerile parlamentare din Ungaria). Decizia a rămas în picioare până la 1905. Restul este istorie contemporană, adică politică.
O sută de ani mai târziu, în ianuarie 1959, lucrurile se schimbaseră radical în Transilvania, inclusiv în Cluj, de fapt cel mai maghiar oraş din Ardeal în urmă cu un secol. Amintirea Diktat-ului de la Viena (1940), făcut posibil de iubiţii fraţi mai mari ai românilor (i.e. italienii), şi a Transilvaniei de Nord-Vest independente (1944-1947), sprijinită de aripa internaţionalistă a Moscovei, era încă vie. Cu U. Cluj din nou în prima divizie (astăzi s-ar râde fără reţineri, atunci nu) şi cu un stadion în construcţie, cel mai mare din ţară după 23 august şi mai modern (parcă s-a mai văzut asta, prin 2010-2011). românii, destui cu rude încă prin puşcării, reîncepuseră să spere.
Oricât de greu ar fi de acceptat, Gheorghe Gheorghiu-Dej és compania îşi jucaseră bine cărţile, mai ales după dispariţia lui Stalin (1953). Echipa Dej sprijinise Moscova să înăbuşească Revoluţia maghiară de la 1956 şi fusese răsplătită prin retragerea trupelor sovietice din României în 1958, retragere încheiată cu nici şase luni înaintea aniversărilor din ianuarie 1959. Bonus, în iunie 1958, sub ochii aprobatori ai ambasadei sovietice de la Bucureşti, naţionaliştii români (să le zicem astăzi suveranişti comunişti) îi lichidaseră pe internaţionalişti (să le spunem acum progresişti), de diverse origini, conduşi de Mihail Roller. Last but not least, în 1958, Bucureştiul obţinuse unificarea Universităţilor Victor Babeş şi Bolyai János din Cluj. Din 1959, universitatea maghiară de stat din Cluj, ultima reminiscenţă oficială deopotrivă a Diktat-ului de la Viena şi a ocupaţiei sovietice, avea să dispară din administraţie.
Pe scurt: anul 1959 începea sub semnul revanşei româneşti, având şi secera şi ciocanul drept arme. A venit 24 ianuarie. Neîntâmplător cel mai consistent dosar asupra evenimentelor din acea zi a fost întocmit nici cinci decenii mai târziu de către Centrul de Resurse pentru Diversitate Etno-culturală (http://www.edrc.ro/docs/docs/maghiarii2/d363-442.pdf). Dosarul se găseşte în Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1956-1968), editori Andreea Andreescu, Lucian Nastasă <Kovács>, Andrea Varga (Cluj-Napoca: Fundaţia CRDE, 2003). Alte mărturii orale (indiferent de orientare), inclusiv despre întâmplările româneşti de la statuia regelui Matia Corvin, au mai fost adunate de-a lungul timpului (https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/cum-fost-pedepsiti-comunisti-clujenii-luat-parte-sarbatoarea-centenarului-micii-uniri-sovieticii-lacheii-nu-voiau-riste-1_5c51bf1edf52022f752cdd5c/index.html; https://ioncoja.ro/24-ianuarie-1959-centenarul-unirii-asa-cum-a-fost-sarbatorit-la-cluj/).
În termen de o săptămână de la evenimentele din 24 ianuarie 1959, comuniştii români din Cluj (destui erau cozi de topor, sensibil mai slab educaţi decât internaţionaliştii) nu ştiau cum să-şi mai pună cenuşă în cap pentru felul în care aniversarea Centenarului Unirii Principatelor Române le scăpase de sub control. Precum nişte paraşutişti abandonaţi în spatele frontului, studenţi şi cadre didactice româneşti au suportat consecinţele „deviaţiilor naţionaliste”. Marea factură pentru libertăţile luate în 1958 şi până la începutul anului 1959 avea să vină puţin mai târziu. Colectivizarea trebuia desăvârşită pentru ca „omul de tip nou” să se nască cu adevărat. Pe cale de consecinţă, temniţele şi-au deschis din nou porţile (1960-1962).
Rezultatele au fost spectaculoase (1962-1964). România s-a opus URSS-ului la ONU în timpul crizei rachetelor din Cuba. Bucureştiul a condamnat Planul Valev de restructurare a Europei sovietice. Republica Populară Română a devenit statul cu cele mai multe avorturi din Europa (inclusiv cea liberă). Începuse aşa-numita liberalizare românească a comunismului.
Pretenţios exprimat, evenimentele de la Cluj din 24 ianuarie 1959 au constituit un punct de inflexiune în evoluţiile cunoscute de aceste locuri post 1944/1945. Mai simplu şi mai sigur spus, ele, azi le-am numi incidente, au arătat limitele unui regim şi riscurile libertăţii. Mai direct zis, ziua de 24 ianuarie 1959 putea să ridice capacul de pe butoiul cu pulbere, aşezat încă între Bucureşti şi Budapesta. Aceasta nu bucura întotdeauna Moscova.
Pe 21 august 1968, Ceauşescu a ţinut celebrul discus în care a condamnat invazia sovietică a Cehoslovaciei (Praga nu era totuşi Budapesta). Un val naţionalist s-a revărsat asupra României. Oamenii, care nu ar fi servit altminteri Sistemul, au intrat în slujba sa. Pe 1 decembrie 1968 se împlineau 50 de ani de la Adunarea de la Alba Iulia. Se aştepta o veritabilă apoteoză. Autorităţile au mers însă ca pe coji. Pe 24 ianuarie 1969 (la 110 ani de la Unirea Principatelor) au fost de-a dreptul cuminiţi. Muşchii aveau o limită. Iar până astăzi nu este (şi probabil nici nu va fi) limpede care dintre frici era mai mare: cea de conflicte internaţionale sau cea de oamenii care îşi dau frâu liber instinctelor şi amintirilor, necurmezite de vreun regim nou.
Alexandru Simon
