Au trecut 65 de ani de la marea tragedie din 4 aprilie 1944, cand Bucureştii, capitala Romaniei, au fost victima unui masiv bombardament al aviaţiei americane. Au fost vizate ţinte civile, cu deosebire zona Garii de Nord, dar şi partea centrala a oraşului. Ele nu aveau o justificare militara, deoarece frontul se afla departe, la peste 300 km, pe linia Iaşi-Chişinau, iar luptele incetasera de la sfarşitul lunii martie. Ostilitaţile aveau sa se reia abia la 20 august.
Contextul istoric
La 22 iunie 1941, Romania a intrat in razboi alaturi de Germania impotriva Uniunii Sovietice, avand ca obiectiv eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ocupate de Armata Roşie in urma cu un an. Razboiul a continuat şi dincolo de Nistru, armata romana ajungand pana la Stalingrad.
SUA şi Marea Britanie au venit in ajutorul Uniuniii Sovietice, constituindu-se astfel Coaliţia Naţiunilor Unite. Ca urmare a alianţelor realizate, Marea Britanie a decis ruperea relaţiilor diplomatice cu Romania (decembrie 1941), iar ţara noastra a declarat razboi SUA (iunie 1942). Mareşalul Antonescu nu s-a considerat in razboi efectiv cu cele doua ţari occidentale şi nu a intreprins nici o acţiune militara impotriva acestora. La randul lor, avioanele americane şi engleze au executat in 1942-1943 mai multe raiduri aeriene impotriva Romaniei, vizand cu precadere zona petrolifera din Valea Prahovei, dar rezultatele au fost mai curand modeste. De exemplu, la 1 august 1943, din cele 177 de avioane americane plecate din Libia, au ajuns in Romania un numar de 162; au fost doborate de artileria antiaeriana romana 41 aparate, s-au intors la baza doar 88, dintre care 55 cu avarii (unele au aterizat pe parcurs). Au fost omoraţi 147 aviatori, iar 116 au fost luaţi prizonieri.
In martie 1944, trupele sovietice au trecut graniţa de stat a Romaniei, dupa care frontul s-a stabilizat pe linia Iaşi-Chişinau. In acest context se desfaşurau negocieri secrete intre emisarii romani şi reprezentanţii Naţiunilor Unite in vederea incheierii armistiţiului. La 17 martie 1944, Barbu Stirbey (imputernicit de opoziţia democratica din Romania, dar avand şi consimţamantul mareşalului Antonescu) a ajuns la Cairo cu mandatul de a negocia armistiţiul. La randul lor, guvernele de la Washington, Londra şi Moscova au decis, inca din 1941, sa impuna Germaniei şi aliaţilor ei (inclusiv Romaniei), capitularea necondiţionata.
La 2 aprilie, guvernul sovietic a declarat ca intrarea Armatei Roşii pe teritoriul Romaniei „nu urmareşte scopul de a dobandi vreo parte din teritoriul acesteia, ci era dictata exclusiv de necesitaţi de razboi.” Peste doua zile a avut loc marele bombardament american asupra Bucureştilor.
Alarma
Pe la ora pranzului, un numar de 220 bombardiere B-17 (numite Fortareţe zburatoare) şi 93 bombardiere B-24 (Libertador) au intrat in spaţiul aerian al Romaniei, venind din Italia. Cu puţin timp inainte de apropierea lor de capitala, autoritaţile au dat alarma. Dupa 22 iunie 1941 s-au facut zeci de exerciţii, pentru ca populaţia sa se adaposteasca, astfel ca, pentru mulţi bucureşteni, alarma din 4 aprilie parea a fi un exerciţiu.
Era o zi de marţi, iar oamenii se gaseau la lucru sau cu diverse treburi in oraş. De exemplu, conferenţiarul universitar Ion Hudiţa nota ca in cursul dimineţii a fost la Universitate, unde a discutat cu rectorul Horia Hulubei, dupa care a decis sa se intoarca acasa in cartierul Vatra Luminoasa. „De-abia m-am urcat in tramvai – era unu şi un sfert – şi s-a auzit alarma. Cand sa trecem de Piaţa Bratianu, sergenţi de strada şi un comisar au oprit toate tramvaiele, invitand lumea sa se adaposteasca unde poate. Ma indrept spre Piaţa Rosetti şi vazand toata lumea alergand ingrozita, m-am adapostit in gangul unei cladiri vechi.”
Gheorghe Zane, profesor la Universitatea din Iaşi, se afla de cateva zile in Bucureşti; s-a dus la Staţia C.F.R. Basarab pentru a-şi ridica bagajele pe care le expediase din „Capitala” Moldovei. In Memoriile sale, el avea sa scrie: „Alarma ca şi in zilele precedente. Populaţia a crezut ca este vorba de un nou exerciţiu şi s-a ascuns in adaposturi.” S-a conformat şi el, nebanuind ce avea sa urmeze.
Ivor Porter, spion englez reţinut din decembrie 1943 in localul Comandamentului Jandarmeriei, impreuna cu colegul sau (tot spion) A.G. Chastelain, juca bridge. Peste mai mulţi ani avea sa noteze ca in ziua de 4 aprilie 1944, pe la ora 13,45 a auzit „avioanele de vanatoare trecand deasupra noastra, dar nu le-am dat nici o importanţa; zece minute mai tarziu, primul covor de bombe a cazut in direcţia Garii de Nord. Ne-am uitat pe fereastra pana a sunat telefonul şi i s-a spus subofiţerului sa ne conduca la adapost. Prima oara am stat acolo doar patruzeci de minute. Nu era un adapost in adevaratul sens al cuvantului, era doar un coridor la subsol. Femei plangeau intr-un colţ, convinse ca rudele lor care locuiau in zona Garii de Nord fusesera omorate. Gardienii simţeau nevoia sa iasa sa vada ce se intampla, dar erau obligaţi sa stea cu noi; ca prizonieri eram in aceeaşi barca cu ei. Chas [Chastelain] canta la muzicuţa şi noi palavrageam despre razboi, prizonieri sau gardieni la fel de excitaţi de aceasta schimbare in plictisul cotidian.”
In Gara de Nord se aflau cateva sute de moldoveni, evacuaţi, pentru a nu ramane sub ocupaţia sovietica, de unde urmau sa fie repartizaţi in diferite locaţii din Bucureşti, precum şi din provincie. Erau mai ales femei, copii şi batrani, intr-o stare de totala deprimare şi deruta. Işi parasisera casa şi averea agonisita, iar acum aşteptau, flamanzi şi obosiţi, intr-o gara pe care cei mai mulţi nu o vazusera niciodata in viaţa lor. Cand s-a dat alarma, aproape toţi au ramas in vagoane, deoarece nu aveau unde se adaposti.
Sursa: revista Clipa
