Timp de trei zile – de vineri, 30 iunie, până luni, 3 iulie 2017- în saloanele Hotelului „Seven” din cartierul clujean Gruia s-a desfăşurat o nouă ediţie, reuşită, a „Conferinţelor revistei de cultură TRIBUNA”. În prezenţa unui numeros public au susţinut conferinţe prof. univ. dr. Andrei Marga, filosoful Mircea Arman şi poetul şi italienistul Ştefan Damian. Tototdată, în cadrul evenimentelor a avut loc şi un recital de poezie al poeţilor clujeni şi bucureşteni, moderat de liderul mişcării poetice Direcţia 9, Adrian Suciu. Închiderea lucrărilor și plecarea musafirilor a avut loc în dimineața zilei de luni 3 iulie.
Habermas versus Henrich, o polemică
Vineri, 30 iunie, „Conferinţele TRIBUNA” au debutat cu prelegerea prof. Andrei Marga „Controverse metafizice. Habermas şi Henrich”. Întreaga ţesătură a conferinţei sale s-a axat pe polemica dintre Jȕrgen Habermas, „numărul 1 mondial în filosofie, considerat cel mai mare gânditor al lumii, preceptorul Germaniei şi al Europei” şi Dieter Henrich, „cel mai bun cunoscător al subiectivităţii din istoria filosofiei, o inteligenţă rară, care a predat doisprezece ani la Universitatea Harvard, unde toţi marii gânditori ai Americii actuale au participat la seminariile sale”. Astfel, Henrich susţine că subiectivitatea reprezintă suportul construcţiei lumii, văzută de către noi, ca oameni, iar metafizica va fi indispensabilă câtă vreme există subiectivitate umană şi câtă vreme se va dezvolta cultura, ca expresie a subiectivităţii. „Metafizica va fi necesară pentru că de aici va veni răspunsul – inclusiv în cadrul religiei, care are ca zonă salvarea, mântuirea”, concluzionează profesorul, referindu-se la punctul de vedere al lui Henrich. În replică, Habermas – de altfel prieten în viaţa particulară, cu Henrich, având aproximativ aceeaşi vârstă cu el, ambii fiind în prag de 90 de ani – consideră, dimpotrivă, că „noi ne aflăm în epoca post-metafizică, încât nu mai e posibilă reluarea metafizicii tradiţionale. Metafizica nu-şi poate asuma atribuţii de cunoaştere. De asemenea, nu se poate construi pe subiectivitate o imagine despre lume. Iar revenirea la metafizică duce în afara lumii moderne şi rămâne un proiect depăşit”. „Dieter Henrich este de acord cu Habermas că o conotaţie a metafizicii tradiţionale – care o leagă de o cunoaştere a presupoziţiilor ca temeiuri ultime a propoziţiilor normative ale moralei – nu mai poate fi recuperată, dar apără, împotriva lui Habermas, ideea unei alte metafizici, o metafizică a ideii încheierii. Tezele sale desfăşoară polemic această metafizică: metafizica ţine de raportarea inevitabilă a subiectului la întregul lumii, este „o chestiune de raţiune şi ca atare o chestiune de umanitate” şi nu are de-a face cu critica kantiană”, adaugă profesorul Marga. Referindu-se la această polemică între cei doi mari filosofi germani, managerul revistei TRIBUNA şi amfitrionul evenimentului, dr.Mircea Arman s-a arătat tentat mai degrabă de teoriile lui Henrich decât de cele ale lui Habermas: „Eu mă regăsesc în Henrich, Habermas e mai materialist şi mai tehnic, iar problema pe care trebuie să o punem este cea a subiectivismului. Acest lucru se aplică inclusiv în domeniul ştiinţelor – cel mai solid instrument de cunoaştere pe care l-a avut omenirea și care a depăşit filosofia din punctul de vedere al profunzimii și vastității cunoaşterii. Cei care ne pierdem în cunoaştere suntem noi înşine. Valoarea e dată de capacitatea subiectivului de a valorifica lucrurile, de capacitatea de întrebuiţare, de circulaţia valorii pe care o dau Eu”. Apoi, la întrebarea scriitorului Adrian Ţion, pornită de la dilema lui Albert Camus din „Mitul lui Sisif”, dacă viaţa merită a fi trăită, profesorul Marga a răspuns: „Camus este omul care face literar plauzibil curentul care îşi asumă un adevăr: ”eu mor”. Nu ca adevăr îndepărtat, ci în înţelesul lui Heidegger, că mă apropii de moarte cu fiecare clipă”.
Adevăr şi adevăr juridic
Sâmbătă, 1 iulie, a fost ziua conferinţei filosofului Mircea Arman, “Adevăr şi adevăr juridic”. Arată acesta, în deschidere: “Ideea de adevăr a preocupat gândirea umană încă din cele mai vechi timpuri. Ea a fost dezbătută variat încă din vremea aşa-ziselor culturi primitive şi până în contemporaneitate. Din China antică până în India, din Sumer şi până în Grecia, noţiunea de adevăr se confundă cu însăşi existenţa şi dezvoltarea gândirii umane. Această constatare este de necontestat şi prin exprimarea ei implică cercetarea noţiunii de adevăr. Dar ce conţinut are această noţiune pe care o numim adevăr şi care apare peste tot, în vorbăria cotidiană, în discursul ştiinţific, în filosofie, în matematică? Ce este de cercetat asupra unei noţiuni cu care toată lumea a fost de acord şi a resimţit-o ca universală acum şi dintotdeauna? Problema, însă, capătă o altă nuanţă. Una este să recunoşti valabilitatea unui adevăr şi alta este a şti ce e adevărul. La o primă vedere, în perspectiva mentalităţii contemporane întrebarea primă care se pune este următoarea: este sau nu valabil un lucru”? După ce a parcurs, la modul succinct, concepţiile celor mai importanţi filosofi asupra acestei probleme – de la Platon, “întemeietorul filosofiei”, trecând prin Aristotel, Sf. Augustin, scolasici şi ajungând la Kant, Hegel şi Heidegger – Mircea Arman conchide: “Adevărul, de la cel oracular până la cel al ştiinţei şi filosofiei poate fi exprimat în mai multe feluri şi prin mai multe curente de gândire”. Trecând la conceptul de “adevăr juridic”, Mircea Arman precizează că nici adevărul juridic nu mai are rigoarea şi exactitatea pe care pretinde că le are. “Ca de obicei, în drept sunt foarte multe lucruri caduce, care aproape depăşesc aria raţionalului, dar atâta timp cât adevărul juridic este cel care se poate proba şi nu trebuie reflectat în conştiinţa oamenilor, atunci avem de-a face cu unul strâmb. Iar dreptul de la noi, unic în lume, e făcut într-un sens care n-are nicio legătură cu ideea de drept”. “Cu alte cuvinte, s-a trecut , mai ales în dreptul franco-german, implicit cel european, s-a trecut, în timp, de la dreptul natural – acel sentiment general care se reflectă în conştiinţa umană – la căutarea şi rezolvarea unei pricini prin ignorarea lui, preemţiune având “dreptul excepţiilor”. Iar adevărul juridic a ajuns să se realizeze într-o formulă depărtată de realitate şi, în acelaşi timp şi de adevăr”, concluzionează acesta. Dată fiind actualitatea ei stringentă, tema abordată de către Arman a fost bine receptată de public, iar scriitorul Grigore Zanc a constatat, la rândul său: “Această temă e strâns legată de tot ce trăim astăzi şi-l felicit pe Mircea Arman pentru felul în care a abordat acest subiect, în lumea strâmbă a dreptului de la noi, care ne dă multă bătaie de cap. Cred că această confuzie între adevăr şi non-adevăr, în teoria adevărului ţine mai mult de absenţa unei clare prezentări şi analize între categoriile care aparţin “onticului” şi “teoriei cunoaşterii”, gnoseologicului. Pentru că adevărul este strâns legat de ideea corespondenţei între: „este adevăr ceea ce este” şi “nu este adevăr ceea ce nu este”. Dar trebuie să constatăm că, de fapt, categoria adevărului, în cazul acestei corespondenţe, se referă la cunoaşterea “statutului ontic” al existenţei fără a se identifica, de fapt, cu existenţa.
Poezia italiană feminină din secolul al XVI-lea
Ziua de duminică, 2 iulie a fost dedicată în exclusivitate poeziei. Aceasta a început cu conferinţa “Poezia italiană feminină din secolul al XVI-lea”, susţinută de prof. univ. dr. Ştefan Damian, poet şi italienist de renume. Damian s-a axat pe prezentarea unei figuri de excepţie a literaturii feminine din Veneţia secolului al XVI-lea, Gaspara Stampa, “o poetă care a dus o viaţă destul de liberă – ca şi sora sa Cassandra, de altfel, care va deveni cântăreaţă vocală şi instrumentală, ori ca Veronica Franco, poetă şi curtezană renumită, nu numai printre italieni. Oricare a fost sursa de subzistenţă a Gasparei, ea şi-a depăşit condiţia prin capacităţile artistice remarcabile dovedite şi prin cultura pusă în slujba seducţiei”. Despre persoana a cărei existenţă a fost învăluită în mister, Gaspara Stampa – consideră vorbitorul – important este că a reuşit, la o vârstă tânără, să scrie un canţonier atât de amplu (n.n. – asemănător celui al lui Petrarca, modelul majorităţii poeţilor epocii) să se integreze într-o societate culturală cosmopolită şi să fie acceptată de reprezentanţii ei cei mai de seamă denotă inteligenţă şi talent, la care, adăugând şarmul feminin elogiat chiar şi de detractori, nobleţea caracterului, conversaţia strălucitoare, talentul muzical, avem posibilitatea să desluşim portretul, probabil ideal, al unei personalităţi umane şi culturale deosebite.
Recitalul poeţilor
Această ediţie a Conferinţelor TRIBUNA a luat sfârşit, seara tîrziu, prin recitalul susţinut de poeţii de la Direcţia 9, majoritatea bucureşteni, dar şi al celor neintegraţi în vreo mişcare literară – scriitori din alte zone ale ţării şi clujeni – care, în ordinea lecturii, au fost următorii: Sorin Grecu, Ionuţ Ţene, Simona Barlaboi, Firiţă Carp, Cornel Octavian, Ion Cristofor, Ani Bradea, Gabriel Cojocaru, Ioan Romeo Roşiianu, Ioan-Pavel Azap, Tudor Gh. Calotescu, Dorin Croitor, Irina Lazăr, Maria Pal, Relu Cazacu, Ştefan Damian, Silviu Dachin, Adrian Cârstea şi Adrian Suciu, liderul Direcţiei 9. “Am plecat din Cluj şi m-am stabilit la Bucureşti, în urmă cu 20 de ani şi tot văd că o generaţie nouă nu se mai naşte aici, poeţii au îmbătrânit la Cluj, nu se mai găseşte un cenaclu ca pe vremea regretaţilor Ioan Viorel Bădică sau Teohar Mihadaş, acum întâlnirile literare de la Cluj sunt nişte întâlniri sociale de fapt – şi singurul loc unde se mai face poezie este doar la Conferinţele TRIBUNA”, a afirmat Adrian Suciu.
