Abandonat de România! Se luptă de unul singur pentru a scăpa de condamnare într-un caz de trafic de persoane

Daniel Cornea este un clujean în vârstă de 42 de ani care trăieşte o uriaşă dramă: după ce, din naivitate, a luat o comandă de la un prieten şi a transportat spre Austria patru sirieni – credea el cu acte în regulă – a fost reţinut de către vameşii unguri, apoi eliberat. Mai târziu, însă, s-a trezit condamnat la trei ani şi şase luni de închisoare pentru trafic de persoane! Între timp, în loc să fie apărat, a fost înfundat de avocata lui, care a făcut ce trebuie pentru ca statul maghiar să-l condamne! Acum, după ce şi-a angajat un avocat onest, omul se află în faza recursului la Înalta Curte de Casaţie de la Bucureşti. Crede însă că, dacă va fi închis tatăl lui, om cu cinci infarcturi, moare sigur de supărare iar el nu-şi va mai  vedea curând fetiţa – pentru a cărei custodie începuse să lupte!

Un om – aparent – obişnuit

Pe Daniel Cornea, taximetrist – un ins masiv şi cu o figură bonomă, de om cumsecate, cum se va şi dovedi acesta până la urmă – l-am cunoscut, absolut întâmplător şi povestea lui teribilă de viaţă am aflat-o, la început fragmentar, imediat după ce m-a luat într-o cursă cu destinaţia cartierul Gruia. Doream, la acea oră prea crudă a dimineţii, să cumpăr pentru mine şi băiatul meu bilete la meciul naţionalei „Under 21” a României, cu Ţara Galilor – ce urma să se desfăşoare în seara respectivă la Cluj-Napoca. Din păcate, casa de bilete de la stadionul „Constantin Rădulescu” era încă închisă la ora aceea aşa că, ajuns la casieria stadionului, mi-am exprimat cu voce tare dezamăgirea. Prompt, taximetristul a venit cu o neaşteptată idee salvatoare: mi-a spus că l-a impresionat faptul că doresc să fiu, la meci, alături de fiul meu el neavând bucuria de a se afla alături de fiica lui, în vârstă de nouă ani… Apoi, mi-a mărturisit simplu faptul că – pe lângă că e despărţit de fiică – are şi o condamnare în Ungaria, pentru trei ani şi şase luni, pentru infracţiunea de trafic de persoane şi se poate să intre curând în puşcărie. În continuare, ştiind că programul zilei nu mi-ar fi permis să mă întorc şi să-mi cumpăr bilet, s-a oferit imediat să facă un efort pentru mine: se va întoarce peste două ore – când casa de bilete se va deschide – şi-mi va cumpăra biletele mult dorite. Ba, mai mult, mi le va aduce la locul de muncă… La rândul meu, intrigat la culme de chestiunea cu Ungaria, am reacţionat, cerându-i câteva date legate de viaţa lui. M-a lăsat repede mut de uimire, dezvăluindu-mi un caracter de o nobleţe rar întâlnită şi cu o suferinţă de Iov modern. Aşa că – după ce mi-a oferit câteva „mostre” concludente din viaţa sa – m-am decis să i-o fac publică, realizând că în cazul cu condamnarea omul este doar o victimă a naivităţii şi omeniei sale – cea de a crede orbeşte în semenii săi – nefiind însă efectiv un infractor. Totodată mi-am zis că trebuie făcut ceva – şi încă extrem de rapid! – pentru el şi sprijinit în demersul său… Aşa că l-am programat pentru a doua zi pe Daniel- ca să scriem povestea. Ca urmare, în ziua următoare, exact la ora la care ne-am înţeles, omul şi-a făcut apariţia, la locul de întâlnire stabilit. Avea asupra sa mai multe fotografii, scoase din albumul personal. De data aceasta îl studiez cu mult mai multă atenţie decât în momentul când l-am întâlnit prima oară: omul pare complet pierdut, covârşit de destinul care se pregăteşte să-i dea o lovitură necruţătoare, însă împotriva căruia pare hotărât, totuşi, să lupte cu orice preţ, mai ales de dragul fetiţei şi a părinţilor săi…

Mirajul Occidentului

Aflu, cu acest prilej, că omul s-a născut în judeţul Alba, la Cugir, unde a şi absolvit liceul. De acolo – arată el – în căutarea unei vieţi mai bune, părinţii s-au mutat cu serviciul şi locuinţa în municipiul Dej, pentru ca din anul 2000 să-şi cumpere un apartament la o aruncătură de băţ de Cluj-Napoca, în comuna Apahida. Explică bărbatul, mai departe, că a absolvit şcoala profesională devenind electrician. A muncit o perioadă la Dej, dar apoi s-a transferat la Cluj-Napoca, muncind la o firmă clujeană. Însă, atras de mirajul Occidentului, în anul 2003 a plecat în Italia. „Acolo am făcut de toate: şofer, muncitor pe şantier, ospătar, barman, portar de noapte la hotel. Şi, tot acolo am întâlnit-o şi pe Ramona, viitoarea mea soţie. Iar amintirile trăite de mine acolo sunt amestecate: de la mizerie cruntă, până la o perioadă de relativă bunăstare – desigur bazată pe muncă asiduă, care s-a întins pe durata multor zile şi nopţi… Vreau însă să ştiţi că la început, în primele trei luni ale şederii mele acolo am dormit singur prin parcuri, n-am avut bani nici de mâncare sau de telefoane în ţară. Am trecut însă peste ele, prin credinţa în Dumnezeu – aşa cum sper să trec şi acum, după necazurile care au apărut între timp. Apoi, în 2004 mi-am găsit de lucru şi am avut o perioadă bună, muncind la un hotel, până în 2009. Am început de la „tutto fare” şi apoi am urcat treptele afirmării: barman, ospătar şi portar de noapte – practic ajungând mâna dreaptă, de fapt ajutorul patronului. Ajunsesem singurul angajat care rămânea şi iarna la muncă în hotel, ocupându-mă de coordonarea întreţinerii şi reparaţiilor din extrasezon. Mărturisesc, sincer, că acolo era o muncă de mare răspundere, care necesita să demonstrezi multă cinste: hotel de patru stele, sume enorme vehiculate, de nivelul zecilor, sutelor de mii de euro. Şi, vă rog să mă credeţi, la toate însărcinările primite m-am descurcat cu brio…  Practic, au văzut în mine omul de la ţară care sunt – vrednic şi capabil să facă treabă – desigur, nu înainte să-mi întindă numeroase capcane prin care să mă pună la încercare”.

Ocazia din 2016 să facă „un leu în plus” s-a dovedit criminală!

În anul 2006 acesta  o cunoaşte pe Ramona, viitoarea soţie – originară din Satu Mare – şi se mută împreună cu ea, împărţind binele şi răul. Rămânându-i soţia însărcinată, cei doi se întorc în ţară, în 2009, şi se stabilesc în municipiul Satu Mare, unde Daniel se ocupă, până-n anul 2016, de creşterea animalelor, la o fermă pe care şi-o încropise la periferia oraşului. Mai târziu, pentru că afacerea nu-i merge, se angajează pe post de electrician la Tribunalul Satu Mare. Atunci, un bun prieten îi face o ofertă – care i se pare în regulă – să transporte cu maşina mică patru cetăţeni sirieni, din Budapesta până-n Germania. „Mi-a spus că nu-i niciun risc, fiindcă în cazul în care mă opreşte poliţia trebuie doar să declar că i-am luat de la „ocazie” şi, pe deasupra m-a convins că actele lor sunt în regulă şi sirienii nu-s migranţi, ci turişti. Tototdată mi-a explicat că şi în cazul în care voi avea ceva probleme, voi fi reţinut pentru câteva ore, apoi eliberat, aşa cum ştiam bine că s-a întâmplat în multe cazuri”, explică bărbatul. Însă, la faţa locului, la graniţa cu Austria, situaţia se prezintă destul de serioasă: „Când m-au arestat erau acolo treizeci-patruzeci de poliţişti, dar eu eram în continuare liniştit ştiind că sirienii-turişti au acte. Doar după aceea am aflat însă că actele lor sunt false! Cum credeţi c-aş fi acceptat o asemenea misune dacă aş fi ştiut adevărul, doar nu eram nebun să-mi tai singur craca? Am realizat imediat că acel prieten al meu – în care avusesem o încredere oarbă, fiindcă mi-a făcut enorm de mult bine la Satu Mare – m-a sacrificat, cu bună ştiinţă. Cu toate acestea, reţinerea mea a fost foarte scurtă: am fost săltat la ora cinci după amiază şi eliberat la opt seara – şi eu şi sirienii. Primisem, în schimb, hârtie să părăsesc teritoriul Ungariei în 48 de ore”… Se întoarce în ţară fără probleme, autorităţile nu-i comunică nimic – însă după o jumătate de an primeşte o citaţie din Ungaria să se prezinte la proces, fiind acuzat de trafic de persoane! Dornic să-şi dovedească nevinovăţia îşi angajează o avocată de etnie maghiară, de la Cluj-Napoca, dar care practica avocatura la Budapesta. Arată Daniel mai departe: „Practic, am realizat abia la proces că femeia e teribil de şovină şi rasistă şi, în loc să mă apere, ea a fost acuzatorul meu, alături statul maghiar, pentru infracţiunea de „apartenenţă la o reţea internaţională de transport de emigranţi”. Aşa că avocata m-a înfundat, în ciuda celor 2000 de euro cu care o plătisem! Pe deasupra, mi-a spus şi la recurs – după ce primisem o condamnare de trei ani şi jumătate – că sunt vinovat şi nu am nicio şansă de scăpare. Ca urmare, a fost de acord cu sentinţă – fără să facă apel la Înalta Curte de Apel din Ungaria! Cerusem întretimp probele acuzării, dar acestea nu mi-au fost arătate de către reprezentanţii statului maghiar, plus că le arătasem că am responsabilităţi serioase prin dovada că deţin custodia fiicei mele, după un proces care durase doi ani! Totul, deoarece între timp avusese loc şi ruptura de soţia mea, hotărâtă între timp să-şi trăiască viaţa şi să treacă de la un bărbat la altul! Dar asta-i o altă problemă, o să v-o povestesc şi pe aceasta imediat!”

Abandonat de statul român!

Arată în continuare că Ramona, pe baza sentinţei din Ungaria, a cerut curând divorţul şi custodia fetiţei lor: „Când am început procesul de custodie avocata mi-a spus că am unu la sută şanse să câştig fiindcă de obicei copiii se încredinţează mamelor. Însă, pe la jumătatea procesului avocata m-a îndemnat să aduc cât mai multe dovezi ale faptului că soţia e o femeie denaturată, fiindcă avem şansă să câştigăm. Şi le-am adus, astfel că am câştigat rapid custodia fetiţei… De altfel, pe tot timpul procesului fetiţa a stat tot timpul la mine iar „fostei” i s-au respins toate cererile de ordonanţă preşedenţială pentru ca micuţa să rămână la ea. Fetiţa – ca să ştiţi –  ţine foarte mult la mine, de o sută de ori mai mult decât la mama ei!  Din păcate, primind din Ungaria sentinţa de condamnare şi existând riscul să merg la puşcărie am fost nevoit să renunţ la custodia fetiţei, plus că ea făcuse deja recurs la decizia justiţiei! A fost un moment foarte greu şi acesta continuă, ucigător… Acum fetiţa se află departe de mine, la Satu Mare şi împlineşte nouă ani luna viitoare. Din câte îmi spune, atunci când e lăsată să vorbim la telefon, că suferă cumplit şi nepricepându-mi problema mă tot întreabă cât mai este până la anul – când i-am spus că vreau s-o aduc înapoi la mine. Mărturiseşte că nu-i place cu mama ei, plus că nu are copii cu care să se joace şi îndură şi serioase lipsuri materiale. Dar s-a mai ivit un lucru de-a dreptul înspăimântător: fosta soţie trece de la un bărbat la altul – acum stă cu un italian – şi o obligă pe fetiţă să le zică „tati”  fiecăruia dintre ei, iar copila mi-a spus că e îngrozită de lucrul acesta! Ori, numărul iubiţilor Ramonei creşte ameninţător şi mi-e tare teamă ca fetiţa să nu ajungă şi victima abuzurilor unuia dintre ei, indivizi fără căpătâi şi principii morale, interesaţi doar de sex şi de trupul Ramonei”. Explică, mai departe, că situaţia în care se află la această oră pare, efectiv, fără ieşire: „Între timp, în urmă cu două săptămâni, am fost convocat la Curtea de Apel Cluj ca să-mi recunosc vinovăţia pentru fapta din Ungaria, deoarece statul român a recunoscut condamnarea mea de 1275 de zile. Dar eu n-am cum să fac acest lucru, pentru că sunt complet nevinovat şi, totuşi, condamnat. Nu pot să accept că voi merge la închisoare, în Ungaria, unde se petrec lucruri îngrozitoare! Aşa că mi-am angajat între timp un avocat, cinstit, şi în acest moment mă aflu în faza de recurs la Înalta Curte de Justiţie Bucureşti şi sper ca măcar acum ţara mea să nu mă lase să-mi putrezească oasele prin închisorile ungureşti. Mai sper, totuşi, cu voia lui Dumnezeu să se petreacă o minune şi pe „uliţa” mea: cu ajutorul avocatului – care va dezvălui situaţia, aşa cum e ea în realitate – să ajung să fiu: ori achitat, ori măcar cu o sentinţă de condamnare cu suspendare”!

Patru destine la mâna hazardului!

Lipsit de vlagă – dar totuşi cu o lucire de speranţă în ochi – bărbatul adaugă: „Practic, dacă voi fi condamnat viaţa mea şi a fetiţei mele vor fi distruse şi nu voi putea reîncepe procesul de custodie al copilului. Deci nu ştiu ce se va întâmpla cu micuţa, având în vedere anturajele dubioase în care se învârte mama ei! Iar părinţii mei, care stau cu mine la Apahida, nu vreau să accepte în niciun caz ce se întâmplă cu mine, plus că dintre cei doi doar mama ştie problema. Tata e bolnav de diabet, orb deja şi cu cinci infarcturi, nu i-am putut spune nimic, ca să nu-l omor astfel… Ieri l-am urcat pe avion, cu destinaţia Spania, ca să se trateze puţin acolo, doar-doar medicii vor reuşi să-i conserve restul de vedere pe care o mai are, dacă nu cumva să i-o şi îmbunătăţească puţin! Cât despre mama, şi acesta e bolnavă – şi mi-e teamă că în cazul în care intru în puşcăria din Ungaria se va prăpădi curând, cum se va petrece, automat, şi cu tata”! În timp ce vorbim , Daniel este sunat de noul său avocat, care-l convoacă de urgenţă la Tribunal pentru a întreprinde cât mai repede ce au de făcut. Interlocutorul meu îl roagă pe acesta să-l mai aştepte puţin şi-i promite că într-o oră va fi prezent la locul de întâlnire fixat. După aceea, după ce-mi dă ultimele date, pe care i le cerusem,referitoare la diverse evenimente din trecutul său, îşi strânge febril fotografiile rămase pe masă. Iese din încăpere, nu însă înainte de a mă ruga să-l contactez în caz că am vreo nelămurire… Urcă apoi în taxiul său, marca Logan  şi demarează, în viteză, aruncându-se în necunoscut şi-n braţele propriului destin.