Pe lângă tragicul accident ce s-a produs în mina Petrila, care a reverberat mai mult ca oricând în opinia publică şi clasa politică, mina şi realitatea ce o implică mi s-a întipărit în minte ca urmare a unor fapte la care am fost martor. Am copilărit în Baia Mare, localitate situată într-o regiune minieră, dar de piatră – cum se spune – deoarece se exploatau în subteran zăcăminte metalifere neferoase, (aur, argint, cupru, plumb, etc.). În aceste mine nu erau riscuri aşa de mari de accidente colective. Nu exista gaz metan care să explodeze, dar se produceau continuu accidente, în general de mai mică amploare. Minerii aveau viaţa scurtă, deoarece se îmbolnăveau de silicoză, din cauza prafului produs de perforări. Am fost în Strâmbu Băiuţ, comună minieră, unde nu vedeai bărbaţi peste 50 de ani, ci numai văduve şi copii, mulţi copii. Apoi, am funcţionat, ca jurisconsult, la Exploatarea Minieră Săsar – Baia Mare. În această calitate, am reprezentat întreprinderea ca parte civilmente responsabilă, determinată de un accident de muncă mortal. Cu acest prilej am vizitat mina de mai multe ori, ca să înţeleg actele încheiate de organismele de specialitate. Nu am să spun, ca o domnişoară reporter de la Antena 3, că acolo te întâlneşti cu infernul dar, cu siguranţă, este o altă lume. De aceea, trebuie să înţelegem comportamentul minerilor, care zi de zi intră în adâncul pământului. Lumina de la intrare în mină se micşorează treptat, pe măsură ce locomotiva avansează în subteran, apoi se stinge cu totul şi se vede numai lumina pe care o proiectează farurile locomotivei. Desigur, din 1959, minele s-au modernizat, dar munca a rămas foarte grea. În consecinţă, salariile ce li se plătesc minerilor, sensibil mai mari decât a altor categorii de muncitori, nu reprezintă un privilegiu. Sunt, însă, mult mai mici decât a funcţionarilor de bancă.

Nu vreau să anticipez concluziile administrative şi penale ce se întreprind deşi, din ce s-a anunţat până acum, se pare că au existat neglijenţe de neiertat ale administraţiei minei. Cred că procurorii, sau mulţi dintre ei, caută să stabilească adevărul, chiar dacă deranjează potentaţii zilei, şi nu consider că durerea văduvelor şi orfanilor ar trebui să se convertească într-o vendetă judiciară. Doresc, totodată, să afirm, însuşindu-mi afirmaţia Premierului, că o mină total sigură nu există nicăieri în lume. Sunt munci care – prin specificul lor – implică un risc inevitabil, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să acceptăm derapaje de la respectarea normelor de protecţie a muncii. În acest context, se impune să se verifice şi cum s-au cheltuit fondurile de investiţii, inclusiv contractele încheiate cu furnizorii de utilaje şi materiale, iar dacă sunt nereguli, acestea trebuie să fie sancţionate exemplar. Intervenţia statului – prin organismele competente – trebuie să fie mai pregnantă în minerit decât oriunde în altă parte, deoarece trebuie prezervate, prin orice mijloace, viaţa şi sănătatea muncitorilor.

Înainte de 1948, la serbările de sfârşit de an şcolar, organizate de Institutul de subingineri din Baia Mare se cânta un poem emoţionant, din care am reţinut două versuri:
„În lumea aceasta n-avem cer,
Aşa-i viaţa de miner”

Aducând un omagiu celor care şi-au pierdut viaţa, manifestând compasiune pentru celelalte victime, se impune ca, după trecerea şocului emoţional, viitorul guvern să elaboreze o strategie coerentă cu privire la minerit, în care principalul obiectiv ar trebui să fie ameliorarea condiţiilor de muncă şi de viaţă. De numele acestei categorii socio-profesionale nu trebuie legate numai mineriadele, ci şi faptul esenţial că au fost primii muncitori care, în 1977, s-au opus nemijlocit lui Ceauşescu. Nu trebuie uitat niciodată acest lucru!

Adrian Man
21 noiembrie 2008

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.