Adevărații martiri. Saupovestea unei familii din Cluj, îngemănată cu istoria tragică a neamului românesc!

Pe Miron Mărie, astăzi ajuns la vârsta de 83 de ani, îl ştiu încă din 1990, când frecventa organizațiile anticomuniste și regaliste clujene, acesta fiind totodată și un apropiat al regretatului lider țărănist Ion Rațiu. Prezent la toate acțiunile de protest ale vremii,Mărie era uşor de distins în mulțime, prin statura sa impozantă și frumoasă, de credincios fervent greco-catolic. Însă aflată acum, istoria familei sale mă lasă pur și simplu mască: omul se trage dintr-o familie de patrioți al căror destin se îngemănează perfect cu istoria nefericită a Transilvaniei şi României, astfel că putem spune că rudele sale au contribuit la realizarea Marii Uniri de la Alba Iulia, dar şila alte lucruri măreţe -fapte eroice pe front, printre care şi eliberarea Budapestei de bolşevicii unguri, în 1919.

Familie de greco-catolici, din tată-n fiu

Deşi sunt punctual, Miron Mărie mă aşteaptă deja la locul stabilit pentru întâlnire – un mare hotel clujean – înarmat cu o plasă în care se află un laptop încărcat cu fotografii şi alte documente. Iar după ce ne facem comozi, la o masă din barul hotelului şi acesta îmi dezvăluie câteva dintre ele, realizez că am în faţă o adevărată comoară vie, un exponent al unei lumi dispărute şi o persoană care a înmagazinat o mare parte din istoria teribilă a Transilvaniei! Iar protagonişti nu sunt alţii decât bunicul, tatăl şi alte rude ale sale, care prin sacrificul lor au câştigat tot ce are mai frumos acest neam, înfăptuiri distruse apoi pentru totdeauna de comunişti, atunci când au venit la putere sprijiniţi de sovietici! Încă de la startul dialogului nostru, bărbatul îmi arată mâna sa stângă, cu hemipareză, şi-mi mărturiseşte că nu mai poate nici măcar să noteze pagini din istoria familiei sale – dar a schiţat-o până acum, în mare, într-un caiet. Şi-l scoate din taşcă şi începe, cu metodă, aşa cum numai oamenii de modă veche pot să o facă: „Primul membru marcant al familiei mele a fost bunicul mamei, Sasu Teodor, preot catolic în Hădăreni. Acesta, înainte de 1918 a predicat pentru drepturile românilor din Transilvania şi pentru Unirea cu Ţara Românească. Însă, un notar din comună l-a denunţat şi a fost arestat şi închis la Sopron, timp de patru ani. Condiţiile de detenţie i-au cauzat moartea – la scurt timp după eliberarea sa. Apoi, un alte eveniment din familia mea: tatăl mamei s-a despărţit de bunica şi ea s-a recăsătorit – când mama mea avea un an – cu Ioan Pescariu. Acesta s-a născut în 1888 la Şura Mare, în judeţul Sibiu şi a fost mecanic la tipografia ASTRA din Sibiu. Iar când au desfiinţat ungurii tipografia acesta s-a mutat la Blaj, la tipografia greco-catolică, unde şi-a desăvârşit meseria, devenind zeţar. Curând, acesta este încorporat în armata austro-ungară, ajunge la Budapesta unde lucrează într-o librărie frecventată de studenţii români care studiau acolo. Ajunge curând redactor la ziarul naţionalist „Lupta” din capitala Ungariei, unde se afla şi sediul Partidului Social Democrat, de orientare de stânga, cu “ghidaj” de la Moscova kominternistă. La 1 decembrie 1918 ocupă poziţia de librar şi reprezintă, de la Budapesta, centrala PSD Turda. Însă, când Moscova – chiar Lenin, în persoană – le ordonă membrilor PSD să organizeze pe 15 decembrie 1918 proteste la Bucureşti, pentru a fi contestat actul Unirii şi programează greva de la Nicolina – Iaşi (n.n. – unde se afla guvernul României, Bucureştiul fiind ocupat de către nemţi), indignat, acesta îi părăseşte pe „tovarăşi” şi se înscrie în P.N.L. Îşi deschisese, însă din 1914 prima librărie românească din Turda, devenind şi editor a peste 190 de titluri – cărţi de Pavel Dan, Teodor Mureşan (n.n. – tatăl academicianului Camil Mureşan), etc. – dar şi proprietar al ziarului „Turda”, unde se întâlneau între ei numeroşi oameni de cultură clujeni şi turdeni, printre care se afla şi poetul Lucian Blaga. Participă la Marea Unire de la 1918 însă în 1931 firma sa dă faliment – datorită unor investiţii şi finanţări neinspirate – şi se angajează, la final, pe post de funcţionar la Uzina de Apă Turda”.

Un destin tragic:
George Mărie

Miron Mărie trece apoi la alte personaje, emblematice, George Mărie şi fratele lui, Miron Mărie senior, tatăl său. Începe acesta: “Cei doi s-au născut în Măgura Ierii, iar tatăl lor a fost birău – primar – în sat. Acesta – pentru că valul revoltelor tip 1907 cuprinsese şi acest colţ de ţară – a fost lovit în cap de un “revoluţionar”, în anul 1906 – iar în 1910 a fost, realmente, omorât de un altul, care provenea din aceeaşi gaşcă de săraci ai satelor.

Cât despre George, fratele tatei a făcut liceul la piarişti, la Cluj, după care a urmat Teologia Greco-catolică, la Blaj, absolvind-o în 1915. Ajunge şi el pe frontul din Italia, în calitate de militar, unde se întâlneşte cu tata şi de pe urma întâlnirii lor deţin şi câteva fotografii făcute acolo. Mai târziu pe 23 mai 1918, George este trimis de comunitatea din Măgura Ierii în centrul de comună, la Iara, unde este ales membru în Consiliile pentru pregătirea Adunării Naţionale de la Alba Iulia. Ca urmare, a primit de la dr. Ioan Suciu, de la Arad, sarcina să aleagă din fiecare sat al “plasei” Iara câte doi reprezentanţi care să meargă la Alba Iulia”. Şi, cu mândrie, Miron Mărie îmi arată fotografia unui “credenţial”, în care George figurează alături de Valer Moldovan şi Augustin Raţiu – tatăl lui Ion Raţiu – demonstrând că a reprezentat Comitetul Electoral Turda la Alba Iulia. Îşi continuă apoi tulburătoarea sa mărturie: “Unchiul George ajunge deputat în primul parlament al ţării unite şi îşi exercită această calitate pentru mai multe legislaturi. În 1922 se înscrie la Facultatea de Istorie şi Geografie din Cluj şi profesează la Liceul “Regele Ferdinand” din Turda, între anii 1925 şi 1947. Este arestat însă de către comunişti şi se perindă prin puşcăriile Gherla, Aiud, Ocnele mari, Vâlcea, Cluj şi prin taberele de muncă Popeşti-Leordeni, Caransebeş. Prima eliberare a sa are loc la 24 martie 1954, dar este curând rearestat şi ţinut apoi, fără judecată, în închisoare, până la amnistia generală a deţinuţilor politici din 1964. După eliberare, a avut domiciliu forţat la Timişoara, murind în 1981, la vârsta de 88 de ani, la aceeaşi vârstă la care va muri şi tatăl meu Miron Mărie. Fusese decorat cu “Coroana României”, în grad de ofiţer pentru lupta sa pentru împroprietărirea ţăranilor, cu “Vulturul României” în grad de ofiţer şi “Medalia Peleş”! Iar, în afară de profesor, înainte de arestare a fost consilier la Primăria Turda, consilier judeţean al Prefecturii Turda – în 1930 – şi primar al municipiului Turda, în 1933”…
Eroul Miron Mărie a cucerit o redută în Italia, doar cu şase oameni!

Trece apoi la relatarea vieţii incredibile a tatălui său, Miron Mărie, sfârşită în mod tragic, la 88 de ani, în anul 1983, când acesta a murit de pneumonie, în propria casă, boală provocată de frigul omniprezent în apartamentele de bloc din vremea lui Ceauşescu. Începe acesta: „A început, ca şi fratele lui, şcoala în comună, la Iara, apoi a absolvit Liceul Piarist, îndurând nenumărate privaţiuni şi ducând o viaţă extrem de grea în Cluj.

Asta după moartea tragică a tatălui său, omorât, cum v-am mai povestit, în 1910. Apoi, în continuare a urmat Facultatea de Drept a Universităţii „Franz Josef” din Cluj, însă doar trei ani, fiindcă a fost dus în armată şi apoi – după absolvirea Şcolii Militare de la Sibiu şi Orăştie – trimis pe frontul italian, unde a luptat ca ostaş al armatei austro-ungare. A fost repartizat la regimentul 50 Infanterie Alba Iulia, unde plutonier de manutanţă era Ignat Borza, tatăl viitorului cercetător Emil Borza, creatorul Grădinii Botanice din Cluj. În Italia, pe lângă multe întâmplări, are parte de o aventură ce merită neapărat povestită, dată fiind savoarea ei”… Trage puternic aer în piept şi continuă povestea: „La un moment dat se afla lângă localitatea Arsiago, împreună cu Pop Alexandru – viitorul mare chirug al Clujului , cu Victor Marian – care va ajunge, la rândul său, renumit profesor de fizică la Universitatea clujeană – şi alţi patru camarazi, când are o idee: cunoscând proverbiala lipsă de combativitate a militarilor italieni a zis să cucerească o fortăreaţă a acestora, printr-un truc, ajutaţi şi de condiţiile naturale prielnice acestei întreprinderi. Practic, în zonă exista un ecou cu totul ieşit din comun, aşa că cei şapte au hotărât să facă un zgomot teribil prin urlete şi lovirea gamelelor, ca să vadă cum reacţionează italienii. Ori, aceştia crezând că vine spre ei o adevărată armată, deşi erau în număr de câteva zeci au părăsit fortăreaţa şi au luat-o la fugă, lăsând-o în mâinile isteţilor clujeni. A fost o mare vâlvă în epocă şi isprava le-a adus un renume de adevăraţi eroi”. Tastează puţin laptopul şi-mi arată chiar fotografia fortăreţei respective, surprinsă după eveniment.

Apoi continuă: „Din Italia a ajuns în Galiţia, unde a fost luat prizonier de către ruşi. Se întoarce din prizonierat – din Darniţa, localitatea situată lângă Kiev – într-o unitate de voluntari, foşti prizonieri. Pe parcursul lui 1917, înainte de Unire participă la dejucarea, la Hârlău, a unui atentat al agenţilor bolşevici ruşi la viaţa regelui Ferdinand. Apoi, în acelaşi an trece Prutul pentru a stabili ordinea după haosul provocat de bandele montate de Lenin. Curând se întoarce în ţară, cu Regimentul IV Vânători şi aşteaptă actul Marii Uniri, la Miercurea Ciuc. La marele eveniment este trimis ca observator, discret, în zona nodului de cale ferată Războieni, asta pentru că armatei române i-a fost interzisă – prin tratatatul internaţional – intervenţia directă în înfăptuirea actului Unirii. Ungurii, la rândul lor nu acţionaseră nici ei în zonă, încrezători în cozile lor de topor care le promiteau că Unirea nu se va înfăptui niciodată şi făceau o propagandă susţinută în rândul românilor în favoarea rămânerii Transilvaniei alături de Austro – Ungaria.

Iar sugestiv pentru această teorie a fost cazul deputatului Lup, de la P.N.L. care le garanta insistent stăpânilor săi faptul că Unirea cu Ţara nu va avea loc niciodată deoarece îi va convinge pe români că unirea nu le va folosi nicicum! Dar nu i-a ieşit- nici lui, nici altora! Aşa că după înfăptuirea marelui act, pe 22 decembrie 1918, regimentul tatălui meu este cel care eliberează Turda”.

Defilând pe Andrassy Ut în faţa comandanţilor armatei române!

Trece curând la relatarea altui incident neştiut, de-a dreptul senzaţional din viaţa tatălui său – acela al eliberării Budapestei, în 1919, de sub ocupaţia bolşevicilor unguri, conduşi de Bela Kun: „În 1919, armata română îi învinsese pe bolşevici unguri la Fedyvernek şi stătea în expectativă pe Tisa. La un moment dat vine – pe atunci – maiorul Ion Antonescu, şeful Biroului Operativ al Marelui Stat Major şi rosteşte un îndemn:
„Treceţi Tisa”, aşa cum mai târziu va îndemna oştile române să treacă Prutul. Şi regimentul său cucereşte Budapesta, ajungând la 4 august să defileze pe Andrassy Ut, în faţa conducătorilor armatei române.

Tata rămâne apoi în Ungaria, cu misiune, conform ordinului de serviciu de a supraveghea ordinea din oraş, pe zi şi noapte, aşa cum arată şi documentul pe care-l deţin, emis de Comenduirea Pieţei Budapesta, la 28 august 1919”. În continuare, Miron Mărie senior ajunge la Szeged, ca ofiţer de legătură. Apoi se întoarce, în 1920, în ţară unde asigură serviciul de gardă la Palatul Regal. Adaugă Mărie, cu mândrie: „Când era de serviciu, tata era întotdeauna invitat – din oficiu – să ia masa alături de ragele Ferdinand, iar fetele regelui erau mândre să danseze la recepţii, cu el şi camarazii săi întorşi victorioşi din Ungaria.

Deţinea deja „Golden Grosse Medalie”, medalia de aur pentru vitejie… Apoi se stabileşte la Cluj, la Armata a VI-a „General Petala”, unde rămâne un timp, în cadrul Curţii Marţiale (n.n. – Tribunalul Militar) absolvindu-şi studiile de drept, dobândind pe deasupra şi două doctorate. Până la urmă ajunge stagiar la dr. Ionel Pop, nepotul lui Iuliu Maniu, fost deputat în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, forul care a hotărât Unirea de la 1918.

Părăseşte armata în 1938, profesând mult timp ca avocat şi se pensionează în anul 1956”. Mărturiseşte apoi că, din fericire, tatăl său nu a făcut puşcărie politică, dintr-un notiv simplu: în calitate de avocat apărase diferite persoane care, ulterior, au ajuns mari în cadrul Partidului Comunist şi securitate, iar acestea l-au protejat şi respectat. „Mai mult, când era iminentă arestarea lui, îl anunţau şi tata fugea în munţi pâne ce-şi rezolva situaţia, totul în timp ce la noi acasă se făceau percheziţii – la care eu asistam, mut de uimire… Iar la 88 de ani a murit, cum vă spuneam, de frig, iar noi l-am găsit mort în casă când ne-am întors din oraş. Cei „vechi” ştiu despre ce vorbesc, chestia cu frigul din blocurile comuniste n-a fost o glumă”…

„Fiu de ofiţer care a luptat împotriva republicii bolşevice maghiare”

Despre sine, Miron Mărie jr., om de mare modestie, nu vrea să-mi povestească prea multe, doar că a fost înfrânat de către comu-nişti în toate încercările sale de a face studii universitare: „Eu am absolvit câteva clase la Liceul „Regele Ferdinand” din Turda, gimnaziul l-am făcut la Şcoala medie nr. 1 din municipiu, iar după absolvirea liceului am încercat la Facultatea de Electronică din Bucureşti, fiind respins în câteva rânduri.

Mai târziu am aflat de ce sunt mereu respins: mă urmăreau recomandările de la liceu şi specificaţia clară că sunt „fiul unui ofiţer care a luptat împotriva armatei tinerei republici bolşevice a muncitorilor şi ţăranilor din Ungaria”, astfel că până la urmă m-am limitat la o şcoală postliceală de teleco-municaţii. Astfel, în anul 1961 m-am încadrat în cabinetul tehnic al Universităţii Babeş-Bolyai, ajungând primul electronist al universităţii şi activând acolo până la pensionarea mea, care s-a petrecut în 1999.

Extraprofesional, am fost fan de operă, cu numeroase articole şi reportaje pe această temă şi de asemenea am făcut şi spectacole cu diapozitive la Operele din Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Constanţa şi la Cluj-Napoca”. Curios, îl întreb, în încheierea discuţiei noastre, cum vede situaţia actuală – dar, mai ales, viitorul ţării noastre. La care bărbatul de 83 de ani îmi răspunde, tranşant, fără să se gândească o clipă: „Viitorul îl văd sumbru pentru că urmaşii celor care au stăpânit ţara şi au deposedat-o de valorile sale materiale şi morale sunt printre noi – şi-şi continuă, nestingheriţi, „opera” de distrugere a ei”…