Adio, pamflet! Adio, exprimare liberă a presei!

 

O doamnă sau domnişoară magistrat, prezentă la o dezbatere pe această temă la un post de televiziune naţional, spunea că prevederea funcţionează de ani buni în Italia şi că nu a fost contestată până acum. Dar tot doamna respectivă preciza că această prevedere a fost adoptată în plină dictatură musoliniană. Foarte interesant! În România anului 2009 se adoptă decizii luate în Italia acum peste 60 de ani. Acolo nu au fost contestate! Păi,da! Pentru că în Italia un judecător ştie să facă diferenţa între un pamflet şi o informare legitimă a publicului, la fel cum şi cei vizaţi de pamflet ştiu să guste o glumă. Pe când în România anului 2009 “cel vizat” abia aşteaptă să poată sări la gâtul presei, abia aşteaptă să poată da în judecată pe cineva pentru “lezarea imaginii”. Care imagine, domnule?! Despre ce imagine putem vorbi printre politicienii români, de exemplu?! Vă spun eu, în calitate de “novice” în mass-media: imaginea unor ipocriţi care promit marea cu sarea până ajung la ciolan, după care uită de toate promisiunile şi încep să-şi facă plinul, să  nu cumva să îi prindă sfârşitul mandatului fără să-şi fi pus toată familia la punct. Că dacă nu mai au noroc la un nou mandat… Să îmi spună mie cineva, un politician român cu funcţie prin structurile statului măcar patru ani, care acum e sărac lipit?! De această imagine se leagă cei cărora le place pamfletul, iar pamfletul respectiv este “gustat”  de, poate, peste 80% dintre români. Bun, faci o ştire de TV, de radio, de presă scrisă, în care, într-adevăr, informezi în stil pamfletar, atunci ok, daţi-i drumul! Daţi-l în judecată pe cel ce a făcut asta! Dar să nu generalizăm! Să nu dăm dreptul celor “pamfletaţi” să joace rolul de victimă într-un film în care, de fapt, ei sunt agresorii! Nu doar ca jurnalişti, ci şi ca cetăţeni ai acestei ţări, avem nevoie de pamflet, avem nevoie de caricaturi, avem nevoie de ceva care să ne facă să zâmbim. Şi cine ştie cu ce alte găselniţe ne-om mai trezi după adoptarea “Codurilor”! Doar în Codul de procedură civilă sunt sute de articole asupra cărora nu s-a făcut nicio dezbatere şi, probabil, nici nu se va face vreuna, deşi aceste acte vor marca destinul câtorva generaţii de acum înainte. Avem în articolele acestor coduri o “varză a la Cluj” de modele. Articolul x e inspirat din modelul German, articolul y, din cel Francez, articolul z, din cel Italian. Dar pe nemţi, italieni sau francezi cine i-a inspirat? Ei cum au putut să-şi pună pe hârtie propriile necesităţi? România are nevoie de o legislaţie simplă, care să nu lase loc interpretărilor, o viziune proprie, adaptată la ineditul situaţiilor noastre, o legislaţie după MODELUL ROMÂNESC!