Adriana Saftoiu: „Eu pot sa spun doar ca Antonescu poate fi un alt fel de presedinte”

Rep.: Ce amintiri aveţi despre orăşelul natal? Despre şcoală, despre prieteni?

A.S.: Când spun Dej, spun exclusiv bunici. Am avut o copilărie chiar foarte frumoasă, şi atunci când interferez cu oamenii, şi-mi spun că sunt un om foarte liniştit, mereu le răspund că asta se datorează educaţiei şi bunicilor mei. Când spun copilărie şi Dej, mă gândesc la bunici.

Rep.: Familia dvs. s-a mutat apoi în Târgu-Mureş, unde aţi început liceul. A urmat Timişoara. De ce atâtea căutări?

A.S.: La Târgu-Mureş am ajuns datorită faptului că tatăl meu s-a mutat aici cu serviciul, iar la Timişoara am ajuns pentru că fratele meu a intrat acolo la facultate. Ştiţi cum e, datorită relaţiei mamă-fiu, tată-fiică, mama a decis că trebuie să fim alături de băiat, şi ne-am mutat atunci la Timişoara. Eu eram în ultimul an de liceu. Destul de frustrant pentru mine, trebuie să recunosc.

Rep.: Spuneţi-ne o poveste adolescentină din Târgu-Mureş.

A.S.: Ha, ha… Exact acum trei zile m-a întrebat fiul meu când m-am pupat eu prima oară pe gură. Şi când i-am spus că în clasa a XI-a, reacţia lui a fost de totală dezaprobare. M-a întrebat dacă s-a întâmplat atât de târziu pentru că eram urâţică? Eram la Târgu-Mureş, cu un băiat de clasa a XII-a, pe care îl chema Liviu. Dacă l-aş vedea, sigur nu l-aş mai recunoaşte, dar îmi amintesc clar că eram îndrăgostită de un băiat cu un an mai mare pe care îl chema Liviu. Târgu-Mureş se asociază în mintea mea, mai ales în clasa a X-a şi a XI-a, cu Cenaclul Flacăra. Dar nu, nu cu Păunescu aveam noi treabă… Fiecare aveam acolo un cântăreţ preferat – Hruşcă, Berţi, Şeicaru. Mergeam foarte des cu chitara în parcul din centrul oraşului, după ore. A fost o adolescenţă extrem de vie şi de frumoasă. Îmi amintesc cu foarte multă bucurie şi îi povestesc fiului meu de Biblioteca Teleki, unde era o bibliotecară foarte severă, nu puteai niciodată să întârzii, trebuia să returnezi cărţile la timp. Altfel îţi anula legitimaţia. Ştiu că eram nişte cititori înrăiţi, şi atunci mi-am dat seama că e bine să ţi se pună reguli. Probabil dacă această bibliotecară nu ar fi fost atât de severă, nici noi nu am fi citit atât de mult. O spun cu foarte mare mândrie, am avut o adolescenţă în care lectura a fost baza. Cărţile din Biblioteca Teleki. O altă bucurie pe care am avut-o în Târgu-Mureş, care m-a ajutat foarte mult, a fost Cenaclul Romulus Guga.

Rep.: Locuiţi la Bucureşti, sunteţi deputat de Urlaţi – Prahova, de ce nu ţineţi mai aproape de Ardeal? V-au miticizat?

A.S.: Nu, dar aici este o disciplină de partid. Nu îţi alegi tu neapărat colegiul, aceasta a fost propunerea pe care am avut-o din partea partidului şi nu am găsit nici un motiv serios să spun că nu vreau acolo. Sigur că dacă m-ar fi pus cineva să aleg aş fi ales fie Târgu-Mureş fie zona Dejului, dar, până la urmă, cel mai important e să îţi faci treaba.

Rep.: Aţi fost prezentă în Piaţa Universităţii? Eraţi în Liga Studenţilor pe atunci. Ce am câştigat acolo, dacă am câştigat ceva?

A.S.: Am câştigat dreptul de a vota! Mie mi se pare un mare câştig, pe care noi nu îl folosim. Îmi amintesc că pe data de 16 decembrie 1989, eu plecam acasă de la Bucureşti la Timişoara, fără să ştiu ce se întâmplă acolo. Primisem nişte semnale să rămân în Bucureşti, la mătuşa mea, dar pentru că nu am înţeles motivul şi crezând că s-a întâmplat ceva cu familia mea, am plecat acasă. Am ajuns pe 17 decembrie în Timişoara. La coborârea din tren ne-au verificat cei de la Miliţia TF actele. Eu eram într-o situaţie ambiguă, pentru că aveam buletin de Târgu-Mureş, cu viză de flotant de Timişoara expirată şi eram studentă în Bucureşti. Nu puteam nicicum să îmi justific prezenţa, încercam să sun la părinţi, acasă, dar nu mai răspundea nimeni, am stat opt ore în gară atunci. Eu credeam că sunt reţinută pentru că am mers cu naşul, şi le-am povestit cu lux de amănunte, cât am dat şpagă, de câte ori merg acasă, iar ei se uitau liniştiţi la mine. Târziu am înţeles ce se întâmpla… Am reuşit să dau de nişte rude din Timişoara, care au venit cu nişte acte doveditoare că locuiam acolo. Şocul a fost destul de mare când am înţeles ce se întâmpla. Perioada de 17 decembrie – 2 ianuarie, am petrecut-o în Timişoara. Când m-am întors în Bucureşti deja se constituia Liga Studenţilor şi am fost printre cei care făceau Piaţa Universităţii, prin mai-iunie 1990. După mine, dreptul de a vota e un câştig al Revoluţiei, dar, din păcate, după 20 de ani, nici nu îl folosim.

Rep.: Ca jurnalist şi specialist în comunicare, spuneţi-mi, spre ce se îndreapă presa românească?

A.S.: Având în vedere contextul crizei, se îndreaptă spre un tip de faliment. Mă gândesc că vor dispărea ziare, că se va trece pe on-line, dar, dincolo de contextul crizei, trebuie să recunosc că există şi un faliment moral. Mie îmi este foarte greu să găsesc un ziar pe piaţă, aici nu mă refer la Târgu-Mureş, eu vorbesc de presa centrală, din care să îmi iau informaţie. Sunt mult prea multe ziare de comentarii, de opinii, şi care au început să devină extrem de partizane. Şi nici măcar asta nu m-ar deranja, dacă acest partizanat ar fi asumat, şi aş şti că dacă vreau să citesc de exemplu despre ideile socialiste mă adresez unui anumit ziar. Ziaristul vine şi îmi spune că el este echidistant, obiectiv, independent, când, de fapt, în momentul de faţă nu am nici un ziar care să mă informeze, am doar ziare partizane.

Rep.: Ce căutaţi în politică? Nu regretaţi niciodată această înregimentare?

A.S.: Nu pot să spun că am intrat în politică pentru că voi munci şi pentru că voi face şi voi drege pentru poporul român. Toate vorbele acestea goale nici măcar pe mine nu mă mai înflăcărează. Cum aproape 10 ani am încercat să îi învăţ pe alţii ce şi cum să facă, mi-am spus că poate a venit vremea să încerc pe pielea mea, să văd dacă toate aceste lecţii de bună purtare pot să mi le aplic mie şi trebuie să recunosc că nu e uşor deloc. E o lume extrem de anchilozată în propriile obsesii şi interese.

 

Rep.: Spuneaţi la un moment dat că v-aţi săturat să fiţi mereu un copil de grădiniţă în politică…

A.S.: Nu m-am exprimat eu bine, vroiam să spun că nu pot să rămân pentru totdeauna la stadiul de consultant, pentru că dacă asta voiam atunci nu mă zbăteam să intru într-o campanie electorală şi să câştig un colegiu. Mi se pare mult mai important să îmi îndeplinesc mandatul decât să accept această veşnică postură de consultant.

Rep.: Ce anume trebuie să aibă o femeie ca să facă politică la vârf? E destul uneori să fie blondă?

A.S.: Poţi să fii şi brunetă şi roşcată, dar foarte multă lume spune că femeile trebuie să dovedească mai mult decât un bărbat. Trebuie să recunosc însă că imaginea nu foarte favorabilă a femeilor din politică ni se datorează în primul rând nouă. Nu încerc să explic refuzul de acceptare a femeilor în politică prin misoginism. Cât timp noi acceptăm să primim poziţii şi funcţii pentru care nu suntem pregătite, nu facem altceva decât să întărim ideea că în spatele fiecărei femei e un bărbat. Partea proastă e că nu suntem acolo unde într-adevăr avem competenţă.

Rep.: Descrieţi ultima zi de la Cotroceni, în postura de consilier prezidenţial.

A.S.: Dacă aş folosi un singur cuvânt, aş spune: uşurare.

Rep.: Ce sau cine v-a atras spre liberali? A avut Dinu Patriciu un cuvât greu de spus când aţi ales Prahova?

A.S.: Norica Nicolai ne-a rugat să lucrăm, eu şi soţul meu, pentru candidatul PNL la Primăria Ploieşti. Aşa am cunoscut eu organizaţia Prahova. Mi-au făcut propunerea să candidez pentru ei pe listele de deputaţi, propunere pe care eu am refuzat-o constant timp de două luni. Am avut o discuţie şi cu domnul Quintus şi cu domnul Patriciu şi i-am refuzat pe ambii. Apoi, am avut aşa un sentiment că toată lumea mă roagă ceva iar eu fac fiţe, aşa că până la urmă am acceptat. Nu ştiu dacă i se datorează domnului Patriciu, pentru că relaţia mea cu organizaţia Prahova exista înainte de discuţia cu domnia-sa.

Rep.: Câtă putere are de fapt Dinu Patriciu în PNL?

A.S.: Mie mi-e foarte greu să spun dacă are sau nu are. Nu sunt capabilă să evaluez acest lucru la momentul de faţă.

Rep.: De ce ar putea câştiga Crin Antonescu prezidenţialele? De ce ar putea pierde Băsescu şi Geoană?

A.S.: Eu pot să spun doar că Antonescu poate fi un alt fel de preşedinte, adică să ridice această funcţie la nivelul şi prestanţa de care e nevoie. Despre Traian Băsescu, am mai spus, marea lui greşeală a fost că a ridicat răfuielile personale la nivel de obiectiv naţional. Adică nu a văzut pădurea de copaci. Cât despre Geoană, îl voi cita: „Never say never” (n.r. Niciodată să nu spui niciodată)

Rep.: Băsescu vă alinta „Pufuleţ”, imediat după victoria Alianţei DA. Vă amintiţi care era vorba de alint pentru Elena Udrea?

A.S.: Numele de „Pufuleţ” nu are nici o treabă cu Traian Băsescu, aşa mi-a spus fiul meu şi preşedintele l-a auzit o dată. Acest apelativ mi l-a adresat în seara după ce Alianţa a câştigat alegerile, şi a fost prima şi ultima dată când l-a folosit. Cât despre Elena Udrea, nu l-am auzit niciodată folosind alt nume decât Elena.

Rep.: Care este mesajul volumului „Jurnal de campanie”, pe care l-aţi lansat şi la Târgu-Mureş?

A.S.: Că suntem o ţară abrutizată de sărăcie, că avem politicienii pe care îi merităm şi că deşi românul se declară foarte nemulţumit de clasa politică modul în care îşi selectează politicianul sau nu şi-l selectează, declarându-şi lehamitea, face ca după 20 de ani să fim conduşi exact de aceeaşi clasă politică. Dacă cineva se uită cu atenţie la clasa politică din 90-91, va constata că în momentul de faţă cei care ne conduc sunt exact aceeaşi oameni politici. Noi de 20 de ani ne declarăm veşnic nemulţumiţi, dar de fapt de 20 de ani alegem exact aceeaşi oameni politici. E un jurnal care arată unde suntem la 20 de ani de la Revoluţie, ce cerem noi de la politicieni într-o campanie şi ce ne dau aceştia în schimb.

Rep.: Cartea e un mare reportaj jurnalistic. V-a lipsit scrisul?

A.S: A scrie pentru mine e o formă de a mă elibera de stări. Eu nu mi-am propus să public acest jurnal. De fapt l-a citit un foarte bun prieten care mi-a spus că ar trebui să îl public pentru a avea oglinda votului uninominal la români în secolul XXI. E o carte destul de tristă, nu are nimic vesel în ea, şi, într-adevăr, e scrisă de jurnalistul Adriana Săftoiu. E un fel de poză a ceea ce se întâmpla alături de mine, lângă mine.

Rep.: Aveţi şi alte proiecte editoriale?

A.S.: Da, dar încă nu vreau să vorbesc despre ele…

Rep.: Lipiţi un epitet de următoarele nume: Traian Băsescu, Elena Udrea, Claudiu Săftoiu, Dinu Patriciu, Mircea Geoană.

A.S.: Băsescu – amăgire, Udrea – perseverenţă, Săftoiu – soţul meu, Patriciu – om de afaceri de succes, Geoană – never say never.

Alin BOLBOS