Alex Bologa, judokanul nevăzător premiat la Rio. Viaţa şi ascensiunea unui om ieşit din tipare

Sala de conferinţe a Consiliului Judeţean Cluj musteşte de presă scrisă, televiziuni, oficiali, antrenori sau colegi de club de-ai sărbătoritului, Alex Bologa. Singurul judoka român, nevăzător, premiat la Jocurile Paralimpice din septembrie 2016 de la Rio ascultă emoţionat cuvintele ce se rostesc despre el în cadrul ceremoniei acordării Diplomei de Excelenţă a Consiliului Judeţean. La final, îi solicit campionului o discuţie mai amplă, de fapt o repovestire a vieţii sale, după tot ce s-a spus până atunci – însă dintr-un alt unghi. Spre marea mea surprindere acesta acceptă, instantaneu, noua provocare – cu simplitate, fără mofturi de vedetă.

“Aveam o întrebare: când plecăm acasă?”

Remarc, încă după primele schimburi de cuvinte cu campionul în vârstă de aproape 21 de ani, că am în faţă un om nonconformist, plin de idei şi de nelinşti, iar discuţia noastră – ca la judo – capătă o formă interactivă, de “colaborare” aproape corporală, cu întrebări puse la rândul său de către interlocutor, după cele ale subsemnatului. Îşi începe acesta povestea vieţii sale cu naturaleţea inconfundabilă care însoţeşte spiritele alese: “M-am născut în judeţul Sălaj, comuna Bobota, satul Erşida şi mai am un frate, mai mic decât mine cu trei ani. La vârsta de trei ani , când mă aflam deja la grădiniţă părinţii au descoperit că, deşi vedeam, am probleme cu ochii. Mama, pe când era însărcinată se infestase în gospodărie cu “toxocara canis” un bacil de la câini, care mi-a afectat definitiv, după naştere, văzul. Copil de vârstă fragedă, am fost dus pe la toţi medicii oftalmologi din ţară, călătorind dintr-o localitate în alta: Braşov, Oradea, Cluj, Bucureşti, Constanţa, dar şi în Ungaria, la Debreţin. Apoi, la vârsta de şase ani, când deja nu mai vedeam deloc,  am ajuns la un medic din Bucureşti – dl. Baltă – care le-a recomandat părinţilor să mă ducă la operaţie în Belgia. Din păcate, operaţia din Belgia nu a reuşit, aşa că am rămas pentru toată viaţa cu acest diagnostic simplu, deşi mai sunt şi altele: dezlipire de retină, la început secundară şi apoi totală”. Venind vremea şcolii, Alex a fost adus, la aproape 8 ani, la Liceul pentru Deficienţi de Vedere din Cluj-Napoca – cea mai apropiată unitate de învăţământ de satul său din Sălaj. Continuă tânărul, cu un zâmbet nostalgic pe buze: “Ţin minte că dl. Silviu Vanda, directorul liceului, le-a dat părinţilor sfaturi complete cum să se ocupe cu mine. Şi mai ţin minte ceva: nu doream să vin la şcoală, să mă rup de familie fiindcă mi se părea – şi mi se pare şi acum – teribil de grea despărţirea de părinţi pentru un copil la o vârstă atât de fragedă, când are atâta nevoie de ei. Pe atunci, noi, toţi copiii aflaţi în internat – veniţi din cele mai diverse locuri ale ţării – aveam o singură întrebare, pe care ne-o puneam obsesiv: “Când plecăm acasă?” Iar când eram prin clasa a doua sau a treia mama îmi zicea că merge până la magazin sau la baie şi mă lăsa acolo –  tocmai ca să nu i se rupă inima văzându-mă plângând după ea”. Ajuns în clasa a cincea Alex a fost remarcat de profesorul de sport, dl. Tiberiu Furda care, văzând că are aptitudini sportive l-a lăsat să facă mişcare după “legea” lui – să joace în voie torbal, global şi alte jocuri specifice nevăzătorilor. Marele campion îşi aminteşte din nou un episod din copilăria sa nu prea îndepărtată: “Într-o vacanţă de vară am căzut din părul de acasă, uscat, şi mi-am rupt mâna. O perioadă părinţii nu m-au mai lăsat să urc în copaci şi să alerg pe unde doream, dar pe ascuns tot îmi făceam poftele. Chiar şi acum, în Clujul nostru, păţesc mereu accidente, asemeni multor semeni ai mei: am dat într-o zi cu capul într-un stâlp, atât de tare încât două minute am fost pur şi simplu în stare de şoc.” Curând, prin clasa a VII-a, Alex ajunge la cursul de înot al doamnei Maniu Emese, făcând deplasarea prin 2010 şi la un concurs internaţional, la Debreţin, unde obţine locul II. Însă realizează curând că nu deţine fizicul cerut pentru a atinge culmile acestui sport, fiind prea mic de înălţime şi prea bine legat. Aşa că frecventează în paralel cursul de judo din cadrul şcolii, destinat elevilor cu dizabilităţi, iniţiat în anul 2012 de d-na Sally Lamont, cea care de 22 de ani se ocupă, în România, cu o fervoare dusă până la sacrificiu, de recuperarea acestor tineri.

Antrenamente în condiţii similare cu cele ale văzătorilor

Acolo, antrenoarele Geanina Andreica şi Eniko Gergely, co-iniţiatoare ale proiectului au început treaba cu Alex. Explică tânărul, entuziasmat: “Se petrecea acolo ceva nemaiîntâlnit în viaţa mea, până atunci. Şi aşa am venit din ce în ce mai des la sala de sport a liceului, lipsind de la înot şi fiind prezent mai tot timpul la judo. Apoi, după ce antrenoarele şi-au dat seama de talentul meu am fost transferat la antrenamente cu lotul naţional de judo, la Cluj. Un lucru interesant: deşi nu văd, am rămas impresionat de mărimea sălii, după acustică şi spaţiile dintre saltele, de 3-4 ori mai mari decât cele din sala de sport a liceului”. Iar primul cantonament împreună cu lotul naţional l-a avut  la Poiana Braşov, în 2013. Pe atunci Alex era încă elev de liceu şi se pregătea pentru admiterea la Facultatea de Psihopedagogie Specială şi pentru cursul de tehnician maseur. “Ajuns acolo, antrenorii s-au informat pe net cum aleargă atleţii nevăzători şi ca să mă dezvolt mai bine mă puneau să alerg pe drumuri accidentate, nu pe pistă precum ceilalţi ca mine. Aşa că eram obligat să alerg încordat, ca să nu-mi rănesc picioarele. Iar de atunci Tomi, soţul doamnei Eniko a devenit, practic, antrenorul meu personal – şi lui îi datorez toate succesele mele de mai târziu. De altfel el m-a însoţit anul acesta şi la Rio de Janeiro, fiind omul care – stand lângă mine – m-a sfătuit cum să fac pentru a ajunge pe culmi”. Iar rezultatele nu au întârziat: locul VII la Europene şi II la Mondiale – în cadrul aceluiaşi concurs, la Eger, Ungaria, în 2013, apoi în 2014, la Satu-Mare locul I – concurând cu sportivi văzători, locul V la Campionatele Naţionale destinate, din nou, sportivilor normali, evoluând la o categorie superioară, 66 de kg, Alex având doar 60.

Ajunge, tot în 2014, la Campionatele Mondiale pentru sportivi cu dizabilităţi, la Denver, S.U.A., unde pierde însă din primul tur cu un japonez pe care-l condusese la puncte până-n ultimele secunde. “Atunci şi-a spus cuvântul lipsa de experienţă şi am înţeles că trebuie să mă pregătesc şi mai serios, inclusiv pe plan emoţional”, explică Alex, gesticulând. Apoi îşi continuă ideea, zâmbind: “La festivitatea de premiere i-am spus antrenoarei mele Andreica Geanina că nu pot să asist la premierea aceea, deoarece eu trebuia să fiu pe podium, nu ei. Ea a râs şi mi-a spus că întotdeauna trebuie să învăţ şi din înfrângeri”. În 2015 se “bate” la Jocurile Mondiale pentru Juniori – tot în Ungaria, unde obţine locul II. Ca senior, primul său concurs are loc în 2015, la Heidelberg, în Germania, unde câştigă locul I. Din păcate, ajuns – în luna mai a aceluiaşi an – la Jocurile Mondiale de la Seul (Coreea de Sud) se accidentează la spate şi stă pe ”tuşă” pentru o perioadă de trei luni. “În toată această perioadă nu făceam altceva decât să mă antrenez seara cu ochii minţii, înainte de culcare, recapitulând greşelile făcute în timpul meciurilor şi mă vedeam numai făcând procedee reuşite”, adugă tânărul. Apoi reintrat în circuit, obţine locul V la Campionatele Europene de la Lisabona, unde pierde locul III la “punctul de aur”, după încheierea timpului regulamentar – până atunci fiind la egalitate cu adversarul. Explică din nou, de data aceasta cu faţa mult înseninată: “Atunci am văzut, efectiv, luminiţa de la capătul tunelului – Rio 2016”. Mai câştigă locul I în Germania, un loc II la Grand Prix Rio de Janeiro şi ultimul concurs înainte de Jocurile Paralimpice, locul I la Birmingham, Marea Britanie  – concursuri care reprezentau obstacolele ce trebuiau trecute pentru calificarea la marea competiţie de la Rio. “În cadrul acestor concursuri am învins adversari calificaţi la Olimpiadă, practic am luptat şi acolo cam cu aceiaşi adversari pe care urma să-i întâlnesc la Rio. Însă, în paralel cu aceste concursuri, am crescut dificultatea antrenamentelor, deşi nu îndrăzneam atunci măcar să visez că voi lua o medalie la Jocurile Paralimpice”, arată campionul.

Marele vis, împlinit

Continuă Alex, din ce în ce mai încordat, ca şi cum s-ar fi pregătit, la propriu, pentru asaltul final la o competiţie: “Rio a fost un concurs special, visul oricărui sportiv, deşi – cum vă spuneam – am avut cam aceiaşi adversari din calificări. Sau, să mă exprim mai plastic, Rio a fost un concurs la fel cu celelate, însă îmbrăcat în haine mult mai frumoase. Acolo am avut patru adversari: un corean, un algerian, în semifinale un japonez cu care am pierdut, iar în disputa pentru locul III l-am învins pe uruguayanul Henri Borges”. Despre senzaţiile pe care le-a trăit acolo spune că sunt imposibil de redat, ele fiind imortalizate în imaginile competiţiei care circulă pe Internet: “Mi-ar trebui un volum întreg să descriu în cuvinte cum m-am simţit atunci. E vorba de sentimente amestecate – de la încordare la extaz, de la emoţii nemaiîntâlnite la senzaţii banale, obişnuite, până şi supărarea pe mine însumi că mi-am făcut griji degeaba, complicând lucrurile. Dar, la final, iată rezultatul: sunt primul nevăzător român care a luat o medalie la Paralimpiadă, primul judoka nevăzător român medaliat vreodată şi cel mai tânăr medaliat din sportul mondial, la secţiunea judo al competiţiei. Şi toate după numai patru ani de când am început să practic judo-ul”. Referindu-se la viitorul pe care doreşte să şi-l construiască, Alex mărturiseşte, fără să stea prea mult pe gânduri, semn că e un subiect la care a meditat îndelung – şi pe deasupra, în consecinţă, a şi acţionat în acest sens: “În 2015 am absolvit liceul şi după aceea am şi intrat la Facultatea pentru Psihopedagogie Specială, gândindu-mă că e mult mai important să mă cunosc pe mine însumi, să reuşesc să-mi depăşesc emoţiile din timpul competiţiilor, iar apoi – învăţând despre dizabilităţi – să pot automat să-mi cunosc adversarii pe baza comportamentului acestora. În ceea ce priveşte viitorul, o să las lucrurile să-şi urmeze cursul firesc, dar deocamdată îmi doresc să-mi continui cariera sportivă de performanţă. După ce mă voi retrage, o să-mi caut un loc de muncă – în meseria de maseur sau de antrenor – dar cu siguranţă n-o să rămân acasă”!

Îmi iau rămas bun de la Alex, care între timp îl sună pe Tomi Gergely, antrenorul lui mult iubit ca să vină să-l ducă din sala de şedinţe a Consiliului Judeţean, unde rămăsesem doar noi doi, timp de circa două ore, interval de timp care s-a scurs parcă în tr-o clipită. Convins fiind că despre acest gigant al sportului cu suflet de copil se va mai vorbi şi scrie, în viitor, fără urmă de îndoială.

Cuvintele celor care de-a lungul anilor au lucrat cu marele campion.

Prof. Silviu Vanda: “Îl cunosc pe Alex din clasa I, când a venit la Liceul pentru Deficienţi de Vedere. El a început cu şahul, în gimnaziu, când s-a făcut o selecţie de către un mare campion şi a fost considerat cel mai talentat, având realmente stofă. A trecut la înot şi apoi la judo. Părinţii l-au susţinut permanent şi în ultima vreme i-au luat şi un apartament în Cluj-Napoca. E un băiat ambiţios de când a fost mic şi  în el trăieşte spiritul învingătorului. Mi se pare că – deşi e pe culmi, pe val –   dă dovadă de mai multă modestie decât ar fi normal. Apreciez asta la el, pe lângă forţa lui de muncă ieşită din comun”. Sally Wood-Lamont: “Aşa cum au spus multe persoane, după patru ani de practicare a judo-ului, să iei o medalie la Rio e un lucru cu adevărat excepţional. Noi vrem să mergem mai departe – cu judo-ul şi alte sporturi paralimpice  – ca să determinăm să existe în societatea românească mai multă preocupare pentru persoanele cu dizabilităţi, asemeni lui Alex”. Geanina Andreică, antrenoare: “La început s-a spus că munca cu Alex e mai grea decât cea cu alţi sportivi. Aş putea să vă contrazic. E o muncă grea, dar rezultatele sunt foarte importante. Suntem fericiţi pentru că am luat o medalie. Spuma judo-ului se află la Cluj, unde se antrenează cele mai mari valori ale noastre, iar Alex a fost motivat prin performanţele celorlalte mari sportive: Corina Căprioru, Andreea Chioţu şi altele – şi sperăm ca pe viitor să le depăşească şi pe acestea. A fost o adevărată provocare pentru noi să lucrăm cu el”. Tamas Gergely, antrenor personal: ”A fost cu patru ani în urmă o selecţie la Liceul pentru Nevăzători, făcută de Geanina şi Gergely Eniko, soţia mea. Ele au fost cele care s-au ocupat de Alex la început şi apoi m-am implicat şi eu. M-a fascinat ideea de a lucra cu o persoană cu dizabilităţi, a fost o provocare pozitivă. Am rămas singur cu el şi apoi, treptat, mi-am rupt din ce în ce mai mult timp pentru a mă ocupa cu el, dornic să intru pe un tărâm pe care nu păşise nimeni de la noi: acela să antrenezi un nevăzător. Şi uite că treaba asta mi-a ieşit de minune până acum…”