Rareori mi-a mai fost dat să întâlnesc un om asemeni septuagenarului, clujean prin adopţie, Alexandru-Grigore Pisoschi. Prea puţin cunoscut marelui public, deşi se bucură de prestigiu în lumea ştiinţifică – profesor universitar, inginer şi doctor în ştiinţe -acesta e descendentul unei familii cosmopolite care prin patriotismul şi dăruirea ei şi-a puns amprenta asupra evenimentelor istorice ale României! Iar vizita – la o oră târzie – făcută profesorului a avut pentru mine efectul unei revelaţii. Căci profesorul, cu răbdare, mi-a relatat istoria sa şi a familiei sale, ilustrând lucruri incredibile – practic, greu de conceput de oamenii „noi”, ai zilei de azi.
„Stră-unchiul meu, artizanul Unirii de la 1859 şi „umbra” lui Cuza”
Oltean de origine, iute la vorbă şi în mişcări, profesorul mă mustră puţin pentru modul hei-rupist de a purta împreună discuţia – pe parcursul a doar câteva ore – asta când domnia sa lucrează la un articol cel puţin trei săptămâni. Dar până la urmă omul de ştiinţă, inventatorul, scriitorul, savantul şi nu în ultimă instanţă redactorul publicaţiei regaliste „Coroana de Oţel” din Arad se înmoaie, cu îngăduinţă în faţa unui coleg mai tânăr şi, poate, mai „dezordonat”. Mă pofteşte să iau loc la masa din bucătărie, unde pregătise din timp un vraf de fotografii de familie, majoritatea în alb-negru. Lângă ele tronează şi câteva exemplare din pulicaţia la care colaborează, dar şi volumul „Din heraldica teritorială a Bucovinei istorice, Hotinului şi Herţei”, prefaţat de renumitul istoric şi academician Nicolae Edroiu. Încet, încet dialogul nostru se înfiripă în jurul articolelor sale din această publicaţie, dar şi a fotografiilor de familie. Aşa că aflu în primă instanţă că omul e membru al Asociaţiei „Amicii Regelui Mihai” şi membru-asociat al Institutului Român de Heraldică şi Genealogie „Sever Botta” din Iaşi. Mi-e greu să-l urmăresc fiindcă acesta – conform firii sale – trece de la o idee la alta, cu o viteză ameţitoare, aşa că discuţia noastră şi, apoi, imortalizarea frazelor sale seamănă cu un pescuit la răpitori, adică printr-o permanentă aruncare a firului cu plumb în apa curgătoare. Mărturiseşte – într-o frază următoare – că s-a născut în anul 1941 la Turnu Severin dar familia lui s-a mutat la Craiova după ce americanii făcuseră zob oraşul, inclusiv casa familiei. Apoi trece la descrierea portretului iluştrilor săi străbuni, domeniu extrem de interesant, aşa că îl rog să ne axăm, deocamdată, pe această temă.
Ca urmare profesorul scoate din maldărul de poze câteva care-l înfăţişează pe stră-unchiul său, colonelul Nicolae Pisoschi, cel care a stat în spatele propulsării pe tron a domnitorului Micii Uniri din 1859, Alexandru Ioan Cuza. Citeşte dintr-o revistă repede, mormăit, profesorul Pisoschi referitor la strămoşul său, nemulţumit în continuare pentru că nu mi-am rezervat mai mult timp pentru această întâlnire, având în vedere imensitatea materialului documentar de care dispune: „Boier basarabean cu origini poloneze, a fost artizanul Unirii Principatelor Române şi al alegerii lui Alexandru Ion Cuza ca domn – dar şi cel care a devenit umbra principelui, de la încoronare până la moarte. L-a urmat şi-n exilul de după abdicare. A fost cel mai în vârstă paşoptist din Polonia, născut în 1810, la Botoşani. Autodidact, cu bacalaureatul luat la Paris, a fost printre primii tineri care s-au înrolat în renăscuta oştire a Moldovei după Tratatul de la Adrianopol din 1830. A ajuns ispravnic, prefect al ţinutului Botoşani, a fost şi prefect de Iaşi la 1859 şi prefect al ţinutului Ismail. Mort la 14 martie 1888. L-a iubit atât de mult pe Cuza încât i-a botezat pe cei doi fii ai săi exact cu numele de botez al fiilor lui Cuza: Alexandru şi Dumitru”.
„Pisoscheştii, ca baroni de spadă, au luptat cu preţul vieţii”!
Subiectul str-unchiului fiind unul încheiat, profesorul trece mai departe: arată că rădăcinile familiei sale se întind în Istoria Moldovei până înainte de 1610, când un strămoş de-al său a fost pârcălab de Soroca, iar moşia de baştină a familiei a fost un vârtop (n.n. – râpă prăpăstioasă) de lângă Fălticeni. Adaugă apoi profesorul: „Eu ştiam că familia noastră are blazon dar s-a pierdut în timp pentru că nu s-a mai folosit. Şi atunci i-am scris în 1978 marelui heraldist Dan Cernovodeanu, fost coleg de clasă al Regelui Mihai şi acesta mi-a răspuns imediat că blazonul şi bibliografia legată de el se află în Armorialul Moldovei de Sus, aflat la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti”. Arată spre peretele din spatele nostru, unde tronează însemnul heraldic al familiei sale şi observ că reprezintă două spade frânte care intercalează o semilună. „Pisoscheştii, ca boieri de spadă au luptat cu preţul vieţii lor contra turcilor, figuraţi prin semilună”, precizează acesta. Îmi arată apoi fotografia tatălui său, Alexandru şi el – şi o poză, minusculă, a sa, făcută pe când avea doar câteva luni: „Tata purta poza mea într-un ceas, pe care-l avea permanent la el, atunci când umbla prin războaie. A fost ofiţer în Armata Regală, Regimentul 95 Infanterie Turnu Severin, iar pe front a fost decorat de nenumărate ori pentru fapte de vitejie contra Rusiei bolşevice, cu ocazia luptelor din Crimeea, stepa Kubanului şi Munţii Caucaz, date între anii 1941 – 1943, inclusiv. Mama, Gabriela Nedeianu era profesoară de latină şi elină (n.n. – greacă), iar în casa de la Craiova avem o bibliotecă uriaşă. Însă conştient că sub comunism aş fi murit de foame cu latina şi elineasca, am urmat Politehnica, la Timişoara”.
Îmi mai relatează un lucru uimitor: mama şi tatăl lui se trăgeau din familii cu descendenţă alsacienă şi italiană. Detaliază apoi şi acest aspect: „Bunicul din partea tatălui, Xenofon Pisoschi a fost librar şi editor, participând la campania din Bulgaria din 1913, în Războiul pentru întregirea României, dar şi în campania contra Austro-Ungariei şi Germaniei. S-a căsătorit cu Alexandrina Coulion – o femeie cu descendenţă alsaciană, iar tatăl său, Andrei Pisoschi, a fost proprietar la Craiova. De asemenea, bunicul din partea mamei a fost Vasile Radu Nedeianu, oltean get-beget şi administratorul bălţilor de peşte din Sudul Olteniei, iar bunica Rangiolina Giovanna Paulon, italiancă originară din ţinutul Friuli-Venezia-Giulia”. Îmi arată o fotografie rămasă de la ea, a Domului din Milano, precizând că la cei 76 de ani ai săi nu a ieşit încă din ţară. Continuă apoi: „Ca fapt inedit, unchiul mamei mele, Silvio Paulon a fost cel care a înfiinţat la Craiova ramura pediatrică a medicinii în spitalele de acolo iar o altă rudenie apropiată, Elio Paulon – căpitan în armata română în Regimentul 51 Artilerie, cavaler al Ordinului „Mihai Viteazu” – a murit în timpul luptelor din Transnistria”.
„M-am „împiedecat” în Ardeal”
Trece încet, sinuos, şi la relatarea vieţii sale deşi, om modest, îi face mai mare plăcere să povestească despre familie decât despre sine: „Am un frate, Aurel, mai mic cu doi ani, fost cadru didactic şi cercetător ştiinţific, cu toate gradele parcurse în cercetarea ştiinţifică, acesta ajugând la un moment dat chiar directorul Ştiinţific al Institutului de Cercetări şi Proiectări pentru Metale Rare şi Radioactive, la Bucureşti, dar e şi chimist, doctor în chimie. Cât despre mine – pe lângă latină şi elină – mi-au plăcut dintotdeauna maşinile de toate felurile – aşa că deţin la ora aceasta şi câteva tehnologii de reparare a tractoarelor, precum şi numeroase alte invenţii. În consecinţă, drumul meu în viaţă a fost clar, urmând Politehnica la Timişoara. M-am „împiedicat” în Ardeal de d-na Adriana Pisoschi, nepoată a marelui om politic Ion Raţiu, şi sunt împreună cu ea de 33 de ani. Am o fată dintr-o căsătorie precedentă, în vârstă de 47 de ani, actualmente profesor universitar la Craiova, după cum are şi ea o fată, profesoară de pian. Am venit la Cluj în 1978, dar eram deja repartizat la Zalău, ca inginer mecanic. Am stat unsprezece ani la Zalău, dar pentru că doream să lucrez în cercetare am dat concurs şi am fost admis în Institutul Naţional de Maşini Agricole, filiala Cluj. Mi-am luat şi doctoratul în 1994 – însă tot la Timişoara, oraşul studiilor mele politehnice – cu lucrarea „Contribuţii la studiul privind durabilitatea pieselor de mare uzură la motoarele Diesel”. Dar, la un moment dat – prin 1997 – m-am întors acasă la Craiova, unde am stat până în 2007, păstrându-mi apartamentul din cartierul Mănăştur, cel în care ne aflăm acum. Dar la Craiova aveam fabuloasa bibliotecă rămasă de la mama, ceva ce nu dispuneam aici la Cluj nici măcar în vis”. Arată mai departe că ocupaţia sa de bază de la această oră e scrisul, în special în domeniul heraldicii – disciplina care a devenit deja pentru el „o boală”. „Iar prin cercetările mele în heraldică, materializate deocamdată într-o carte, mi-am făcut datoria faţă de cei care sunt membri ai Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, unde sunt membru, dar şi pentru faptul că mulţi din familia mea au trecut pe acolo”.
„Iliescu avea o ură viscerală pentru orice simbol al Regalităţii”!
Profesorul – trebuie cunoscut acest lucru – este şi un anticomunist convins, întemeietor alături de regretaţii Ion Raţiu şi prof. Mircea Mihaileanu a Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, susţinător al regelui Mihai şi participant, în vremurile când încă se mai „spera”, după 1990, la majoritatea mitingurilor împotriva restaurării comunismului. De altfel, în 2010, Majestatea Sa Regele Mihai i-a acordat „Medalia Regele Mihai I pentru loialitate”. Pe faţa gazdei mele apare o apare o grimasă, ca la un gând neplăcut. Se justifică imediat, văzându-mi neliniştea: „Vorbind de Clujul nostru drag, stema sa reală este cea cu trei turnuri, din secolul al XIV-lea sau al XV-lea – nu cel desenat de o elevă pe vremea lui Funar şi care a rămas în continuare stema oficială a municipiului. Însăşi Comisia Consultativă de Heraldică dintre cele două războaie a instituit stema Clujului ca fiind cea cu trei turnuri, aşa că şi la această oră deţinem o stemă – nu ştiu dacă şi ilegală – dar sigur neconformă cu tradiţia. Apoi încă o problemă: stema ţării noastre. În 1990, marele heraldist Jean Nicolas Mănescu a elaborat un proiect de stemă, superb, care însă a fost „înmormântat” de către Ion iliescu deoarece acesta avea o ură viscerală faţă de tot ce exista dinainte de bolşevizarea României. E important acest proiect pentru că include toate provinciile noastre, aşezate în şase cartiere, iar Ardealul îşi are locul cuvenit – în prima linie de trei. Pe de altă parte, acvila cruciată a Ţării Româneşti poartă în gheare sceptrul Marilor Uniri, adică a unirilor succesive ale românilor, nu numai Marea Unire de la 1918. Sceptrul Marilor Uniri are montate pe el patru personaje feminine, îmbrăcate în costume tradiţionale, reprezentând Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina şi Ardealul”. Arată însă, indignat, că autorii stemei actuale – cu toate că au adăugat în creştetul acvilei coroana au uitat să pună sceptrul Marilor Uniri – sau n-au ştiut s-o facă – astfel încât acesta va rămâne neinclus în stemă în 2018 cu ocazia centenarului Marii Uniri de la Alba Iulia. ”Aici apare un buzdugan fără nicio simbolizare tradiţională, fără nicio legătură cu sceptrul Regelui Ferdinand, pe care poporul i l-a confecţionat în 1921, prin subscripţie publică şi apoi dăruit, dar care trebuia să figureze şi pe noua stemă a României”, încheie acesta cu glas tunător şi revoltat.
Din prefaţa Acad. Nicolae Edroiu la cartea lui Alexandru-Grigore Pisoschi, „Din heraldica teritorială a Bucovinei istorice, Hotinului şi Herţei” – Ed. RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2014: „Lucrarea elaborată de prof. univ.dr. ing. Alexandru-Grigore Pisoschi aduce contribuţii notabile la cunoaşterea unor aspecte semnificative ale heraldicii româneşti. Autorul şi-a concentrat atenţia asupra unui spaţiu important al vechiului teritoriu românesc unde o boierime autohtonă şi o administraţie bine susţinută de aceasta au întreţinut o viaţă românească ale cărei consecinţe se vădă până astăzi (…) Prezentarea se face cu mult profesionalism, autorul fiind un bun cunoscător al problematicii heraldice, al detaliului simbolistic. Lucrări ca acestea sunt necesare cercetătorilor de heraldică din ţara noastră, dezbaterilor care continuă să se poarte în contextul procesului de elaborare şi consolidare a stemelor de comune şi oraşe, a celor teritoriale. Se asigură astfel legătura cu vechile cercetări heraldice din România întrerupte brutal după 1948 şi reulate în noul context socio-politic de după 1989, cu heraldica tradiţională românescă”.
