Aşa s-au destrămat iluziile…*

După ce în numărul anterior al Gazetei am făcut câteva comentarii despre 23 august 1944, eveniment care comportă controverse numai pentru aceia care nu vor să vadă realitatea, doresc să semnalez ultimul volum tipărit al memorialisticii lui I. Hudiţă, care se ocupă de sfârşitul anului 1946. Această perioadă ar fi trebuit să lămurească pe oricine că în România şi în toată Europa de Est zarurile erau aruncate, ruşii fiind pretutindeni câştigători. Pentru aceste ţări, acesta a fost adevăratul sfârşit al războiului.

M-am gândit din nou la constatarea, care este aproape o regulă, că oamenii-şi confundă dorinţele cu realitatea. Mulţi bărbaţi politici din opoziţie considerau că, numai după semnarea tratatului de pace cu foştii sateliţi ai Germaniei, Aliaţii vor pune piciorul în prag în relaţia cu sovieticii, mai ales că aveau şi monopolul armei atomice. Dacă nu au făcut ceva semnificativ, în direcţia bună, până atunci, cu atât mai mult după ce era încheiat tratatul de pace nu se mai putea face nimic pentru popoarele intrate în jug străin. Eu nu spun că Roosevelt şi Churchill au vândut sovieticilor Europa de Est, dar cei doi lideri au luat în considerare o realitate incontestabilă că aici se găseau trupele sovietice, şi nu cele americane. După un război ce a durat vreo cinci ani, nici americanii şi nici englezii nu ar fi fost de acord să se angajeze într-un nou conflict militar pentru România, Bulgaria, sau chiar şi pentru Polonia, cu fostul lor aliat, Uniunea Sovietică. Să nu uităm şi faptul că în întreaga Europă Occidentală, partidele comuniste se găseau în plină ascensiune. În Franţa şi în Italia au obţinut peste un sfert din voturile alegătorilor. Să nu neglijăm nici împrejurarea că, în 1938, Anglia şi Franţa nu au vrut să lupte pentru Cehoslovacia, care avea uzine de armament Skoda, şi era mult mai puternică decât România şi Bulgaria la un loc, statul din centrul Europei fiind unul cu adevărat democratic.

Alegeri s-au mai falsificat în România interbelică. Mi-am reamintit cu neplăcere ce a scris Gafencu despre modul cum s-au desfăşurat alegerile în timpul guvernării lui Iorga. Modul cum, însă, comuniştii au falsificat alegerile din noiembrie 1946 a depăşit orice limită a bunului simţ, chiar dacă PNŢ a obţinut câteva mandate, inclusiv Ioan Hudiţă, în judeţul Baia. PNŢ nu a recunoscut alegerile, iar parlamentarii acestuia nu au luat parte la lucrările Parlamentului. Hudiţă chiar s-a gândit să convoace un Parlament paralel, care să reflecte adevărata opţiune a alegătorilor, dar propunerea lui nu era fezabilă şi, în această direcţie, nu l-au încurajat nici anglo-americanii, şi nici alţi conducători PNŢ.

Hoţia şi frauda fără precedent au culminat prin recunoaşterea rezultatului alegerilor, atât de către occidentali, care au semnat Tratatul de Pace cu România, cât şi de rege, care nu numai că le-a dat gir de legalitate, dar a şi deschis lucrările Parlamentului. Acesta a primit şi binecuvântarea Bisericii majoritare. Cuvinte de critică severă are Hudiţă atât faţă de ierarhii acestei biserici, care în acea perioadă, alături de rege şi de Petru Groza, au participat la sfinţirea Catedralei ortodoxe din Timişoara, dar mai ales faţă de cozile de topor ale comuniştilor.

Unii dintre aceştia s-au înscris în partidele pro-comuniste pentru a-şi păstra postul în administraţie, învăţământ, deci, în general, cei care primeau leafa de la stat, dar alţii erau oamenii bolşevicilor, plini de entuziasm. Cel mai vocal dintre toţi se pare că a fost Sadoveanu, mare scriitor, dar şi cu mari deficienţe de caracter. Despre aceştia, istoricul Lucian Boia a scris o carte foarte bună. Într-un fel, oportuniştii au fost mai ”realişti” decât Hudiţă, Gheorghe Brătianu şi alţi intelectuali care şi-au dovedit până la capăt tăria de caracter. Oamenii comuniştilor apreciau corect că Occidentul nu va mişca un deget pentru România. Oportuniştii, aşa cum l-au sprijinit pe Regele Carol al II-lea, şi pe Ion Antonescu, nu aveau niciun complex să-i servească cu devotament şi pe comunişti. Mai ales că din punct de vedere material nu le-a mers deloc rău în acea perioadă.

Regele Mihai şi îndeosebi Regina Mamă Elena nu sunt priviţi cu simpatie de Hudiţă. Apreciez şi eu că după martie 1945 atitudinea de cedare a regelui – mai puţin în timpul grevei regale – nu i-a adus mari avantaje monarhului, dacă nu luăm în considerare că a prelungit durata monarhiei cu aproape doi ani, dar fără să aibă o putere efectivă. Hudiţă a fost de părere că familia regală se găsea sub influenţa lui Tătărăscu, care însă nu avea cum să rămână multă vreme aliatul comuniştilor, cât timp i-a reprimat pe insurgenţii bolşevici veniţi de pe Nistru la Tatar-Bunar (Basarabia) în anul 1924.

Cartea ilustrează convingător cum România se îndrepta inexorabil spre dictatura absolută, într-o situaţie materială precară, şi după doi ani de secetă cumplită. Maniu a fost ferm şi intransigent, dar era bolnav şi în vârstă, iar ciocnirile cu Mihalache au continuat tot timpul. Apropo de liderul de la Topoloveni, acesta a avut o moarte eroică la Râmnicu Sărat. Nu a vrut să-l trădeze pe Maniu, chiar dacă i s-a oferit în schimb eliberarea din puşcărie. Printre cei care au încercat să-l convingă să-şi trădeze convingerile a fost şi Patriarhul Marina.

Cartea, ca de fiecare dată, a jurnalului, se bucură de un studiu introductiv exhaustiv şi de note redactate cu multă acribie de academicianul Dan Berindei, căruia trebuie să-i mulţumim mult că a făcut să vadă lumina tiparului acest document cu adevărat extraordinar, adică Jurnalul Politic. Mă uimeşte că în carte se foloseşte cuvântul ”bronz” în loc de ”bonz” (personaj de vază, pretenţios). Chiar şi în ipoteza că aşa se scria în text, cuvântul trebuia amendat printr-o notă de subsol, cum s-a mai întâmplat şi cu alte inadvertenţe din Jurnalul Politic.

Aştept cu nerăbdare şi anul 1947, care a însemnat dispariţia PNŢ de pe scena politică, cel mai democratic partid al României, şi adversarul ireductibil al tuturor regimurilor de dictatură (Carol II, Ion Antonescu, cu şi fără legionari, precum şi cel mai terorist, adică cel comunist).

Adrian Man

27.08.2015

P.S. În numărul anterior din Gazeta am scris că de la 23 August 1944 au trecut 74 de ani, când în realitate au fost numai 71. Neglijenţa îmi aparţine exclusiv, pentru care îmi cer scuze cititorilor şi redacţiei publicaţiei.

*Ioan Hudiţă, Jurnal Politic, 1 septembrie – 31 decembrie 1946 XVIII, ediţie îngrijită de acad. Dan Berindei, Ed. Cetatea de Scaun, 2015, 362 pag.