Ateul care a devenit zeu

 

Ştim că tatăl său a încercat să-l scutească de griji şi de supărări şi că locuia în palate izolate, fără a bănui că, dincolo de zidurile acestora, oamenii erau nefericiţi. Ori de câte ori tânărul prinţ pleca să facă o plimbare călare în afara palatului, tatăl său trimitea oameni care să îndepărteze din calea prinţului toţi nenorociţii. Povestea spune că, în ciuda precauţiilor luate de rege, tânărul Gautama a văzut în timpul unei plimbări un bătrân, un bolnav, un mort şi un ascet. Profund impresionat de cele văzute, prinţul Gautama şi-a părăsit palatul şi familia în căutarea eliberării şi a unei soluţii la problema suferinţei umane. Gautama şi-a părăsit familia în săptămâna în care soţia sa i-a dăruit un fiu. Au urmat ani de intensă căutare spirituală. În această perioadă, Gautama a ajuns un ascet rătăcitor, supunându-se unei intense discipline fizice. Şase ani a postit adeseori şi s-a supus unor torturi severe. În acest timp, a fost însoţit de cinci discipoli, care îl priveau ca pe un sfânt. Şi totuşi, progresul spiritual întârzia să apară. Mai târziu, Buddha avea să spună despre aceşti ani că au reprezentat o perioadă în care a încercat „să lege aerul cu noduri”.

Se spune că după ce a acceptat un bol cu orez cu lapte (o încălcare a practicii religioase din cadrul disciplinei ascetice pe care o urma), Gautama s-a aşezat pe o rogojină de paie sub un smochin sfânt şi a jurat că nu se va clinti din acel loc până nu va atinge adevărata eliberare. În dimineaţa celei de a şaptea zile, el a deschis ochii şi a privit în zare, spre steaua dimineţii. În acea clipă, a atins iluminarea spirituală. Prinţul Gautama, devenit Buddha în urma iluminării, a fost tentat să rămână în recluziune pentru tot restul vieţii, dar curând i-a întâlnit pe primii dintre viitorii săi însoţitori şi discipoli, călători ca şi el, care l-au urmat pe calea ascetismului. După ce a experimentat în mod direct iluminarea, Buddha şi-a petrecut restul vieţii călătorind prin ţară, predicând şi organizând o comunitate monastică, numită sangha. Cel dintâi discurs al lui Buddha, pe care acesta l-a ţinut într-un loc numit Parcul Căprioarei, a rămas cunoscut ca „punerea în mişcare a roţii dharmei”. În acest discurs, Buddha a dezvăluit doctrinele de bază ale budismului. În predica din Parcul Căprioarei, Buddha a prezentat cele Patru Adevăruri Nobile care, după două milenii şi jumătate de la acel eveniment, constituie încă temelia credinţei budiste. Budismul şi-a tradus învăţătura despre iubirea divină şi ţelul transcendent într-un pacifism capabil să modeleze pe scară largă acţiunile omului. În acelaşi timp, budismul pune un puternic accent pe eliberarea de iluzie şi, prin extensie, de cele trei deprinderi ce dau naştere la percepţiile umane distorsionate: dorinţa, furia şi ignoranţa. Buddha a recunoscut principiul reîncarnării. Crezul său era acela că fiinţele vii sunt prinse în capcana ciclului fizic al naşterii şi morţii, supuşi legii dharmei până ce este atinsă eliberarea totală.

Buddha a afirmat că nimic nu exista în mod independent sau etern şi că sinele imuabil este o iluzie. Prin samadhi, Buddha a introdus ideea de concentrare fermă într-o singură direcţie. Împreună cu moralitatea şi înţelepciunea, samadhi este văzută ca un instrument important pentru a progresa pe calea trezirii de sine.
Nimic nu este veşnic, afirmă Buddha. Nici o formă nu durează pentru totdeauna, nici o manifestare percepută drept unică nu exprimă pe deplin realitatea supremă şi nici nu trebuie căutată intervenţia divină în această viaţă. Buddha a susţinut că zeii cunoscuţi hinduşilor există cu adevărat, dar nu guvernează viaţa de zi cu zi a oamenilor. În schimb, ei sunt supuşi aceloraşi legi universale pe care oamenii trebuie să le respecte întocmai. Buddha a fost primul din lume care a pretins că omul îşi obtine salvarea nu datorită intervenţiilor unor divinităţi din exterior, ci printr-o disciplină spirituală permanentă. Calea lui Buddha s-a concentrat asupra căutarii hotărâte a ţelurilor spirituale ale unei persoane, nu asupra constituirii unor noi concepţii despre Divinitate. În budism, accentul cade pe meditaţie şi pe respectarea preceptelor morale importante, înţelese mai mult ca expresii ale adevăratei naturi a individului decât ca standarde derivate din autoritatea divină externă. Noua religie a exercitat o mare atracţie asupra populaţiilor din Orient, chiar în condiţiile în care a atacat cu hotărâre celelalte doctrine şi credinţe. Cu siguranţă, Buddha a fost un bun orator şi a avut indiscutabile calităţi de misionar. Atât budiştii laici, cât şi călugării, se supun următoarelor precepte: să nu ucidă, să nu fure, să nu acţioneze în mod imoral, să nu mintă, să nu consume băuturi alcoolice. În afară de acestea, călugării jură să nu mănânce în momentele care nu sunt stabilite, să nu vadă spectacole considerate lumeşti, să nu se parfumeze şi să nu-şi împodobească trupul, să nu doarmă în paturi care sunt prea înalte sau prea spaţioase şi să nu accepte bani.

Deşi de-a lungul secolelor budismul a evoluat în numeroase feluri, exprimându-se într-un număr uriaş de secte şi dezvoltând un extraordinar de vast sistem de concepte filozofice, aceste credinţe budiste fundamentale au rămas neschimbate încă de pe vremea lui Buddha. Printre religiile majore ale lumii, Cele Patru Nobile Adevăruri sunt o excepţie: un set de principii fondatoare care nu au fost niciodată folosite ca justificare pentru acţiunile unei clase sau culturi războinice ori pentru orice acţiuni militare. În numele lui Buddha nu s-a purtat nicio „cruciadă” şi, având în vedere natura Celor Patru Nobile Adevăruri, este puţin probabil că se va întâmpla vreodată. Buddha a rămas şi singurul dintre fondatorii de mari religii care nu s-a declarat trimisul lui Dumnezeu şi care a respins ideea unui zeu suprem. S-a spus că Buddha a petrecut 45 de ani învăţându-i pe alţii, consacrând călugări şi călugăriţe şi promovând un stil de disciplină spirituală solitară şi izolată. Se pare că pe Buddha nu l-a interesat să alcătuiască un corpus de texte care să-i reproducă învăţăturile. Discipolii i-au transmis pe cale orală cele mai importante predici. La sute de ani după moartea sa, acestea au fost, în sfârşit, încredinţate hârtiei. Dar nici măcar aceste scrieri, la origine redactate în sanscrită, nu există. Cele mai vechi relatări despre învăţăturile lui Buddha care au supravieţuit sunt în limba pali, un dialect antic din nord-vestul Indiei.
Dacă existenţa lui Moise şi cea a lui Zoroastru au fost puse la îndoială din punct de vedere istoric, nu trebuie să ne mire ca mulţi savanţi au văzut în Buddha un mănunchi de legende populare şi nu un personaj istoric. Cu toate acestea, la ora actuală, o treime din populaţia lumii o formează adepţii lui. Continuatorul şi susţinătorul noii religii a fost regele Asoka, cel care a trăit la două veacuri după Buddha. Se spune că el a pus temeliile a 80.000 de mănăstiri budiste şi a impus budismul cu forţa în numeroase regate ale Indiei. Fiul lui Asoka a răspândit budismul în Ceylon, unde s-a dezvoltat cu mare repeziciune. La fel s-a întâmplat şi în Birmania, Siam, Tibet, China şi Japonia.

Moartea lui Buddha

Tradiţia ne spune că Buddha a murit când avea 80 de ani, fără a desemna vreun succesor. Ultimele sale cuvinte, transmise de-a lungul secolelor, sintetizează perfect esenţa credinţei pe care a fondat-o: „Supuse descompunerii sunt toate lucrurile compuse. Străduiţi-vă mai departe cu dăruire, pentru a vă elibera”. „Buddha a murit într-un mic sat, unde se afla împreună cu cinci sute din discipolii săi. După ce a mâncat prea multă carne de porc, bătrânul a fost cuprins de dureri de nesuportat. După trei nopţi de chin, suferinţa sa a luat sfârşit. (…) Trupul a fost incinerat şi osemintele s-au păstrat ca relicve. Locurile unde au fost depuse au devenit, mai târziu, locuri sfinte. Rămăşiţele lui Buddha au fost întâi venerate, apoi adorate şi s-au ridicat temple în cinstea celui care interzisese orice cult. Ateul a devenit zeu!”, afirma C. F. Potter.

Ioan Botiş