Augustin Maior, inventatorul telefoniei multiple – patriotul exclus din Academie, al cărui fiu s-a sinucis din pricina comunismului!

Povestea marelui inventator clujean, Augustin Maior, poate părea de-a dreptul incredibilă, mai ales astăzi când viaţa dusă după principii ferme e considerată un semn de nebunie!  Acestui savant român de talie mondială omenirea îi datorează invenţia telefoniei multiple, în anul 1906, când Maior a reuşit la Budapesta să transmită, simultan, pe o singură linie, de 15 km, cinci convorbiri  fără ca semnalele să se interfereze! S-a întors în ţară după Marea Unire, ca să pună bazele noului stat şi a refuzat, din patriotism, să-şi vândă brevetul străinilor! Anticomunist, naţionalist şi greco-catolic fiind s-a trezit eliminat şi din Academie, fiind reprimit abia post-mortem, în 2012,  iar în anii `50 fiul i  s-a sinucis, ca să nu fie dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră!

Dialog după douăzeci de ani

Mă reîntâlnesc după mulți ani, cu Mircea Neagoş, nepotul ilustrului inventator, în casa acestuia de pe strada Octavian Goga, din Cluj-Napoca şi cu această ocazie îl cunosc şi pe fiul său, Ciprian, în vârstă de 41 de ani, dar şi pe nepotul Mihnea Alexandru, care peste câteva zile împlineşte şase anişori. Practic, am în faţă nepotul, strănepotul şi stră-strănepotul – urmaşii lui Augustin Maior, inventatorul telefoniei multiple, savant uriaş pentru omenire! După ce fiul şi nepoţelul se retrag, ca să putem discuta în linişte, Neagoş – fost asistent medical principal la Clinica de Ginecologie „Dominic Stanca” –  începe direct, fără prea multe introduceri, descrierea personalităţii bunicului său şi a unor întâmplări din viaţa acestuia, legate în special de temele care mă interesează, patriotismul şi suferinţele din comunism ale magistrului:

„În 30 ianuarie 1919 guvernul României adresează un apel către intelectualitatea de peste graniţă să revină în patrie pentru a-şi pune în slujba intereselor poporului întreaga capacitate creatoare. Bunicul, care avea o crieră strălucită la Budapesta se întoarce, şi în martie îşi începe activitatea de organizare a serviciilor PTT din Transilvania, la Sibiu, în calitate de director general, cu titlu provizoriu, iar peste o lună primeşte decizia de numire în funcţia de director al Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor din întreaga Transilvanie şi Banat. După cum ştiţi, în 1906 el a fost primul din lume care a realizat experimental telefonia multiplă operaţională, pe o linie telefonică, iar prin  acesta România are un pionier de frunte în domeniul comunicaţiei şi electronicii, ale căror rezultate se înscriu ca valoare alături de cele ale lui Vuia şi Vlaicu în domeniul aviaţiei. Iar ca exemplu al faptului că dorea să dea totul ţării, refuză să colaboreze cu firmele instalatoare de reţele telefonice, deşi lucrările sale au făcut senzaţie la Paris, Bruxelles sau Munchen”! Şi, referindu-se la partea legată de familia acestuia, precizează: „Fiind născut la Reghin, în 1882, în 1916 s-a căsătorit cu Alexandrina Precup, o tânără dintr-o comună din vecini, cu care a avut trei copii. Astfel, în 1917 s-a născut mama mea, Maria, apoi în 1920 Gheorghe şi în 1922 Ileana. Iar după întoarcere, aproape simultan cu obținerea postului de director al Poştelor din Transilvania şi Banat s-a stabilit definitiv la Cluj, unde a preluat funcţia de profesor titular al Facultăţii de Ştiinţe din Cluj, calitate pe care şi-a păstrat-o până în 1956 când s-a pensionat. Şi, un amănunt legat de vizionarismul său: în 1933 tânărul absolvent Herman Oberth – părintele rachetei şi al astronauticii – respins în Germania, la Heidelberg, îşi susţine lucrarea de diplomă la Facultatea de Ştiinţe din Cluj, la insistenţele bunicului meu iar pe diploma acestuia apare semnătura lui Augustin Maior. Prilej cu care, curând, Herman Oberth a devenit şi membru al Societăţii de Ştiinţe din Cluj, păstrându-i totodată, peste timp, bunicului, cele mai înalte consideraţiuni”!

Maior, către nepot: „Să lupţi pentru patrie învăţând”

Începe apoi descrierea suferinţelor lui Maior, din timpul administraţiei ungureşti dar şi ulterioare, din perioada comunistă: „Fiind un mare patriot – care nu-şi tempera niciodată limbajul – după cedarea Ardealului a fost dat afară, în 1940, din universitate, fiind reprimit abia după război, prin 1946 sau 1947. De asemenea, prin 1948 este exclus şi din Academia Română – unde fusese primit în 1937 –  pentru verticalitatea lui, fiind reprimit abia post-mortem, în 2012. Totuşi, prin 1976, academicianul Mihai Drăgănescu, un mare admirator al bunicului meu, a reuşit să adoarmă vigilenţa cârmuitorilor şi i-a dedicat un articol amplu şi extrem de elogios, în „Scânteia tineretului”, în care a concluzionat: „Augustin Maior poate fi aşezat alături de Tesla, Marconi, Popov”. ” Şi, cu o expresie de mare tristeţe întipărită pe figură, îmi arată diploma bunicului de membru post-mortem al Academiei Române pe care a primit-o în calitate de urmaş al savantului. Adaugă, apoi, cu însufleţire: „Îşi iubea foarte mult ţara şi locurile natale. Am povestit cu el despre această problemă. Iubea Clujul, familia şi s-a schimbat enorm după 1949 când fiul său s-a sinucis deoarece, din motive politice, acesta urma să fie trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră! Bunicul era un duşman înverşunat al comuniştilor – motiv pentru care, sută la sută, a fost dat afară şi din Academie”.

Mircea Neagoş îşi aminteşte apoi o întâmplare, petrecută în 1960, după absolvirea liceului, întipărită profund în memorie: „Îmi zice bunicul: „Hai să mergem să-ţi dau o îngheţată”. Apoi, mă ia de mână şi mă duce la cofetăria „Urania”. Acolo, la un moment dat se uită în ochii mei şi-mi spune, cu seriozitate: „Ascultă, orice lucru faci, să fii în viaţă corect şi să lupţi pentru patrie! Şi nu cu arma sau prin metode violente, ci învăţând şi punându-ţi în aplicare tot ce-ai învăţat! Numai aşa duşmanii ţării pot fi anihilaţi”! Şi-am ajuns acasă şi i-am spus mamei ce mi-a zis bunicul, iar ea m-a sfătuit astfel: „Ai de grijă să nu faci ca şi bunicul, să nu ai momentele lui de nervozitate, ca să-ţi fie bine”! Într-adevăr, bunicul era un om direct şi vehement. Dar o făcea doar când trebuia s-o facă, în rest era de o blândeţe rară, cu vorbe atât de frumoase şi liniştitoare că-ţi venea să-l asculţi tot timpul”.  Se întristrează din nou, mărturisind: „Din păcate, omul care a abandonat gloria străinătăţii şi nu a dorit să i se recunoască invenţia acolo a fost astăzi complet uitat. Le-a zis străinilor că nu doreşte să-şi breveteze la ei invenţia, ci vrea s-o lase poporului român, preferând să ajute la propăşirea ţării lui şi a Clujului. Şi vedeţi şi dumneavoastră ce-a căpătat în schimb… Mare păcat că savantul datorită căruia omenirea vorbeşte astăzi la telefon are parte de un asemenea destin postum”!

„Astăzi bunicul meu nu figurează în cărţile cu inventatori români”!

Declară apoi că nimeni nu-l mai caută pentru a cere referinţe despre bunicul său – deşi deţine o mulţime de documente de-ale lui – în afară de d-na Liliana Bocu, o cercetătoare de la Institutul de Izotopi Stabili din Cluj, care s-a ocupat de documentaţia care a stat la baza apariţia singurei cărţi despre Augustin Maior apărută la noi… „Şi, să nu uit, gestul remarcabil al administraţiei clujene pe care – ce-i drept, şi cu ajutorul dumneavoastră, prin televiziunea la care lucraţi pe atunci – am reuşit să o influenţăm, în anul 2004, pentru a da Colegiului de Telecomunicaţii numele bunicului. Dar, actualmente, până şi Academia Română şi-a bătut joc de Augustin Maior, şi am să vă relatez o întâmplare care dovedeşte această afirmaţie a mea: primesc de la filiala clujeană a Academiei Române rugămintea să le furnizez o serie de date despre Maior, pentru a le publica în „Who`s Who Romania”, care urma să apară în „Danway Publication” din Canada. Stupoare: după ce le-am trimis datele respective, procurând dicţionarul am observat că Augustin Maior era omis de acolo! Iar în cărţile noi despre inventatorii noştri, care apar acum, nu apare nici măcar menţionat numele bunicului meu! Practic, puţinele consolări ale bunicului meu, care-l evocă, ar fi următoarele: bustul său, ridicat în curtea interioară a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Şcoala Gimnazială „Augusin Maior” din Reghin, Colegiul de Telecomunicaţii „Augustin Maior” din Cluj-Napoca, străduţa Augustin Maior din Baciu şi o sală din cadrul clădirii principale a universităţii clujene care-i poartă, de asemenea, numele. Şi, sunt convins că dacă bunicul ar trăi astăzi ar fi peste măsură de mâhnit văzând ce se întâmplă acum în România. Mă refer la lipsa de patriotism a elitei conducătoare a ţării care nu ştie ce-nseamnă sacrificiul pentru binele colectiv, cunoaşte doar lupta pentru binele propriu! Asta când el, cum v-am spus, a renunţat la propunerile venite din Occident doar pentru a-şi pune învăţătura şi energiile creatoare în slujba neamului său”!

Augustin Maior (n. 21 august 1882, Reghin – d. 3 octombrie 1963, Cluj) a fost un fizician, pedagog și inventator român, greco-catolic. Părinții săi, Tereza (o femeie cu o educație deosebită) și Gheorghe (învățător și apoi director al Școlii primare românești din Reghin) au crescut cinci copii: Olivia, Augustin, Iuliu, Gheorghe și Ana. Augustin Maior a urmat primii ani de educație școlară la Reghin, în limba germană: grădinița, școala primară și secundară, Liceul Evanghelic German. Apoi a frecventat cursurile Liceului Piarist din Târgu Mureș și ale Liceului Catolic din Budapesta, demonstrând, pe lângă ușurința de însușire a limbilor străine, și aptitudini dosebite în domeniul fizicii și matematicii. A reușit examenul de Bacalaureat în anul 1900 după care, până în 1904, a urmat cursurile Facultății de Mecanică a Institutului Politehnic din Budapesta. În anul 1905 a frecventat o serie de cursuri postuniversitare la universități renumite din Viena, München și Göttingen, audiind mari personalități științifice ale vremii, ca D. Hilbert, H. Minkowski, F. Klein, C. Rünge, E. Riecke, L. Prandtl, E. Wiechert sau mai tinerii M. Born, L. Debyeand și M. von Laue. În luna noiembrie 1905 este angajat prin concurs inginer la Stația Experimentală a Poștelor din Budapesta unde, în 1906, a reușit să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri fără ca semnalele să interfereze. Fundamentele teoretice ale telefoniei multiple au fost publicate în 1907 în revista „Elektrotechnische Zeitschrift” și apoi, în 1914, în lucrarea „The use of High-Frequency Alternating Currents in Telegraphy, Telephony and for Power Transmission” publicată în revista “The Electrician”. După Primul Război Mondial și unirea Transilvaniei cu România, Augustin Maior își pune experiența sa la dispoziția autorităților române, devenind director general al Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor din Transilvania și Banat. Aproape simultan, în iulie 1919, a fost numit profesor titular la Universitatea din Cluj și apoi director al Institutului de Fizică Teoretică și Tehnologică al Facultății de Științe. În perioada 1929-1946 a fost și decan al facultății. A predat studenților săi cursuri conținând multe idei moderne, cum sunt cele de „Electricitate și Magnetism” sau de „Acustică și optică”, pe care le-a și publicat în diverse ediții.  (…) Augustin Maior a fondat Școala de Fizică Teoretică de la Universitatea din Cluj, menținând un contact permanent cu marile idei ale timpului și având contribuții remarcabile în domeniile aflate în dezvoltare în Europa. Aceste contribuții au fost pe deplin recunoscute în anul 1950, când laureatul Premiului Nobel M. Louis de Broglie a prezentat la Academia din Paris lucrarea lui Augustin Maior intitulată „Câmpurile gravitaționale și magnetismul”. Acesta a fost unul dintre ultimele evenimente fericite din viața zbuciumată a lui Augustin Maior de după 1947. (e-communio.ro)